Filosoful american de origine romana, Costica Bradatan, a obtinut un frumos succes international cu lucrarea sa despre vietile filosofilor (carte analizata in paginile revistei noastre), in care a aratat cum unii dintre acestia isi asuma ideile, traiesc si chiar mor pentru ele. Probabil ca tocmai acest succes l-a determinat sa abordeze prin contrast, in noua sa carte, aflata in curs de elaborare, tema esecului. Ne-a oferit un capitol din aceasta lucrare, dedicat lui Cioran, filosoful esecului. Stendhal spunea ca succesul este necesar pentru ca ne domoleste tulburarea interioara, generata de nesiguranta, ajutandu-ne astfel sa fim mai buni. Cei mai multi se opresc cand ajung la succes si continua sa practice reteta prin care l-au dobandit. Marii creatori, insa, sunt cei care au cutezanta sa-si demoleze propriul succes. Ei trec dincolo de el atunci cand nu se mai inscriu in orizontul de asteptare al contemporanilor, ci tintesc spre sensibilitatea generatiilor urmatoare. Asa a facut Rembrandt incepand cu Rondul de noapte, asa a facut Beethoven, dupa Simfonia a noua, cand a compus cvartetele finale. Cioran a fost de la inceput constient de rolul benefic al esecului, pe care l-a cultivat toata viata. Orice viata, oricare ar fi ea, nu este decat istoria unui esec, a spus Sartre in ultimul sau interviu. A diminuat, insa, importanta asertiunii sale, explicand ca, pentru el, esecul a constat in faptul ca nu a fost un filosof atat de mare ca Hegel. Despre Hegel, dar si despre Spinoza este vorba in eseul lui John Roberts, care isi pune intrebarea: Este eroarea in gandire semnul unui esec?. Contrar lui Descartes, care considera eroarea ceva ce trebuie neaparat eliminat (asa gandesc si inginerii de software, urmand paradigma carteziana), Hegel si, inaintea lui, Spinoza, au considerat eroarea productiva, in sensul ca ea provine din iscodirea filosofica fundamentala: si daca lucrurile ar sta in alt fel?. Dupa ei, adevarul rezulta din procesul mintal presarat cu erori, el reconstituindu-se retrospectiv si nefiind nicicand finalizat. Tot in aceeasi zona se situeaza dezbaterea despre realitatea constiintei, in care se inscrie eseul elegant al lui Thomas Nagel. Este aceasta un epi-fenomen neuronal, sau ea nu poate fi redusa la infrastructura ei materiala? Iata intrebari la care merita sa reflectezi, chiar daca nu le poti gasi raspunsuri. Daca acceptam provocarea adusa de eroare, de ce nu am incerca subminarea, sau, macar, conturnarea, legilor fizicii, asa cum sugereaza cum grano salis Thomas Barlow, in savuroasa lui carte, O teorie a nimicului. Gheorghe M. stefan analizeaza aceasta carte din perspectiva filosofiei stiintei, dar si bazat pe propria sa experienta de cercetator aflat in permanenta cautare de fonduri.
