Am simtit ca, daca nu voi incerca sa descriu tot ce vad, tot ce traiesc, tot ce inteleg (ceea ce nu puteam face decat in proza), realitatea care ma inconjoara imi va intra fara sa ma intrebe in poeme, cu amanuntele ei sordide, intamplarile ei promiscue, personajele ei duplicitare si sensurile ei maculatoare. si nu-mi era greu sa-mi inchipui poemele cufundandu-se ca niste corabii de hartie in care s-ar incarca minereu de fier. Am avut intotdeauna convingerea ca, in pofida imaterialitatii ei, poezia poate deveni oricand o redutabila arma, dar niciodata o buna unealta de facut curatenie. Iar eu aveam nevoie sa ma curat de toate reziduurile pe care istoria si viata nu incetau sa le depuna in mine, aveam nevoie sa le desert in fiecare seara in pagina, pentru ca a doua zi sa poata fi depuse altele, fara pericolul de a ma ineca in malurile lor contagioase. Era un fel de a repeta ca in taina botezului «Ma lepad de Satana», sugerand realitatii sa se lepede la randul ei. (Ana BLANDIANA)
