Povestile doamnelor si ale domnilor din Bucuresti nu sunt paseism, nu sunt fuga in trecut, nu sunt un refuz al prezentului si nici al viitorului. Ele sunt numai cautarea de sine a acelui duh ridicat viu din cenusa incendiilor, de sub copitele cailor, de sub senilele invadatoare, din craterele bombelor, din ruinele cutremurelor, din apele inundatiilor, din asuprire si din uitare, din jaf si minciuna. A duhului care isi gaseste casa vremelnica in fiecare din noi, traitorii pe aceste locuri, ne inrudeste si ne innobileaza.
