Nu era, oare, viata in sine un bun, indiferent daca e sau nu configurata in asa fel incat sa i se spuna «fericita»? Johannes Friedemann simtea acest lucru si ii era draga viata. Nimeni nu intelege cu cata grija profunda stia sa deguste bucuriile care-i erau accesibile, el, care renuntase la cea mai mare fericire ce ne poate fi daruita. Ajunse sa inteleaga ca merita sa te bucuri de toate lucrurile si ca este aproape o neghiobie sa imparti intamplarile vietii in fericite si nefericite. Accepta bucuros toate simtamintele si dispozitiile sufletesti si le cultiva, atat pe cele triste, cat si pe cele vesele, chiar si dorintele neimplinite nostalgia. Le indragea pentru ele insele si-si spunea ca odata cu implinirea lor s-ar pierde ceea ce era mai de pret. Da, era un epicurean micul domn Friedemann!
Cred ca toate personajele lui Thomas Mann sunt nostalgice. Fiecare e inzestrat cu intelepciune si amor fati – iubire pentru propriul destin. in scrierile lui, filosofia ii salveaza pe toti de la suferinta evenimentelor din fiecare zi. Durerea pierderii sau a neimplinirii este un gand obsesiv al personajelor, care au exercitiul auto-reflectiei si ajung sa iubeasca viata si s-o scoata din competitia intamplarilor bune vs. rele.
Mai multe puteti citi aici
