Dreptul la propria imagine face parte din panoplia drepturilor personalitatii, adica, acele prerogative intemeiate pe insasi natura omului, indisociabile si inerente fiintei umane. Maiestuozitatea acestui pronomion a determinat chiar unii autorii sa transpuna in sfera juridica conceptul biblic al Imago Dei, astfel incat, mai departe, sa considere atingerea adusa dreptului la propria imagine ca un veritabil sacrilegiu, o profanare sau pangarire.
Intr-un context mai laic, s-a impamantenit cu o remarcabila extindere spatiala expresiunea, atribuita preponderent lui Confucius: o imagine valoreaza mai mult decat zece mii de cuvinte (sau, forma scurta, o imagine face cat o mie de cuvinte). Intr-adevar, treptat, lumea moderna a adus cu ea o incredibila explozie imagistica via desfraului tehnologic in fata careia conceptul de credendo vides (crezand vei vedea), prin parfumurile mistice pe care le exala, ramane, undeva, un apanaj exclusiv al initiatilor. Inevitabil, prin neobosita industrializare, imaginea omului s-a desacralizat, iar mijloacele prin intermediul carora acest drept va putea fi violat astazi au devenit, practic, aproape infinite.
Prezentul demers publicistic vede in dreptul la propria imagine o armonioasa impletire a sacrului cu profanul. Si astfel, numai intr-o permanenta cautare a echilibrului, a simetriei, proportionalului, congruentei, il vom putea intelege, aplica, apara, sau, in unele situatii, excepta, deroga.
