Nici avangardistii cei mai radicali n-au putut ignora total traditia, desi, la modul teoretic, au pretins ca au aruncat-o la cosul de gunoi. Un Urmuz a valorificat absurdul care nu lipseste din folclor, dar nici din Caragiale. Constructivistii au simtit tentatia sa-l asimileze pe Brancusi la avangarda etc. Iata insa ca postmodernistii au ajuns la intelepciunea ca lumea contemporana incepe doar cu dansii. Am auzit voci spunand ca Liviu Rebreanu este atat de invechit, incat nu mai are ce cauta in programele de invatamant. Nu mai vorbim de Eminescu. Acesta n-ar fi decat un scriitor istoricizat, interesant, cel mult, prin cateva poeme cu tenta parodic-textualista, cum sustine un eminent istoric literar, care considera ca locul in canonul literar romanesc trebuie cedat postmodernistului Mircea Cartarescu, cu detronarea poetului national, sintagma complet depasita. Captatio benevolentiae din conferinta Aurei Crhisti incepe cu o astfel de provocare: M-am intrebat nu o data, pe intinderea ultimilor ani, ce s-ar intampla daca, intr-o buna zi, ne-am pomeni fata in fata cu Mihai (sau Mihail, cum ii spunea Nichita Stanescu) Eminescu, cu Lucian Blaga sau Nicolae Iorga, cu George Calinescu sau Liviu Rebreanu, cu Titu Maiorescu sau cu una dintre marile doamne ale literaturii romane, Hortensia Papadat-Bengescu? S-ar simti acasa? Aici, printre noi, scriitorii romani
Aceste intrebari ar starni, fara indoiala, ironiile sau comentariile sarcastice ale multor postmodernisti, textualisti, douamiisti sau post-post-modernisti, care si-au intocmit, intr-o graba suspecta, precipitata, o «noua tabla de valori acceptate», fiindca notiunea de cultura e… «suspecta din punct de vedere politic!»
Desigur, acesti mari scriitori nu s-ar mai simti acasa, ci abandonati, cu patria lor cu tot, in numele alteia, obscura, fudula, in vulgaritatea ei, hibrida din punct de vedere nu numai cultural, asa cum o prevedea, alarmat, Mircea Eliade in celebra lui conferinta din 1953, Destinul culturii romanesti. (Theodor Codreanu)
