Parodicul nu este doar unul dintre modurile comice; el este rezultatul variatelor incercari pe care literatura le face spre a se reinnoi prin autonegare. Asumandu-si acest rol, literatura parodica are luciditatea de a-si etala mecanismul auto-producerii, analizandu-si exagerarile, dar si constitutivele conventii. Aceasta intoarcere spre literaritatea literaturii pe care mizeaza orice demers parodic este camuflata prin aparenta orientare spre diferiti autori, texte sau stiluri. Orice parodist este, simultan, explorator prin textele altora, dar si autorul ce-si analizeaza lucid teritoriul propriului text. Una dintre aceste doua dimensiuni poate fi dominanta intr-o parodie, oscilatiile fiind generate atat de parodist, cat si de contextul estetic caruia acesta ii apartine. Daca, in mod normal, principiile critice urmeaza dezvoltarii formelor literare, discursul parodic este un discurs critic constient deghizat in forma literara sau un discurs literar cu finalitate critica. Vorbim de parodia studiata estetic si nu de parodia ca simpla deformare, comisa din ignoranta. O fenomenologie a parodicului din Evul Mediu, epoca moderna si postmederna, aceasta carte ofera si analiza parodicului in operele unor scriitori ca Urmuz, Caragiale, Cartarescu s.a.
