Am inceput publicarea jurnalului lui Aurel Dumitrascu pornind de la anul 1982, in momentul in care i se mosea cartea la editura, cand certitudinea cartii il face sa priveasca lumea de la inaltimea celor optzeci de pagini indelung pritocite de editori, politruci, cenzori etc., cand cunoaste scriitori adevarati, cand miturile Nichita Stanescu si Virgil Mazilescu se risipesc inainte de a-si consuma uimirea ca le-a descoperit corporalitatea, cand incepe sa intuiasca faptul ca propria libertate e captiva in somnul celorlalti. si cum sa trezesti o lume cu un pumn de metafore si cu cateva gesturi de nesupunere in fata a ceva care n-are chip si care e doar o suma de interdictii? – Adrian Alui Gheorghe
