Despre ce vorbim ne arata,
o data mai mult,
cum poezia poate sa fie,
uneori, o antecamera a prozei.
loan HOLBAN
Prozatorul Eugen Uricaru, dupa ce a publicat pentalogia Supunerea (2006), Cat ar cantari un inger (2008), Plan de rezerva (2011), Beniamin (2014) si Permafrost (2017), ne surprinde cu o carte de poeme, Despre ce vorbim? (Mai putini cititori stiu ca Uricaru a scris inca inainte de debutul editorial poezii.) Am amintit cele cinci romane pentru ca Ioan Holban, in cuvantul (sau) insotitor spune ca Despre ce vorbim ne arata, odata mai mult, cum poezia poate sa fie, uneori, o anticamera a prozei, facandu-ne sa ne amintim in poemele cartii de sugestii, simboluri, semne ale lumii, istoriei, intamplarilor si personajelor din romanele amintite. As completa: nu doar anticamera, ci orice alta incapere din acelasi edificiu locuit de Uricaru, trait de Uricaru, vazut de Uricaru. Un autor cu o opera oricat de diversa nu poate fi decat unul si acelasi, indiferent ce gen abordeaza, chiar daca la unii s-au petrecut si modificari radicale in biografia lor literara. Nu este cazul la Eugen Uricaru. inca de la debutul in volum Despre purpura (1974) el si-a creat un teritoriu al sau, acolo traieste, acolo scrie si de acolo priveste lumea. Chiar daca a colindat pamantul in lung si in lat, tot in interiorul taramului sau aduce intregul de afara, acolo isi aminteste, acolo il prelucreaza. (Aceasta este si noutatea: poeziile din tinerete n-au venit inca din edificiul care abia a urmat.) – Gh. Schwartz
