Poezia Cristinei Hermeziu e una furata in extremis unei lumi uniformizatoare si alienante, cu atat mai alienanta daca apartine megalopolisului parizian. Ceea ce nu inseamna ca ar fi un violon dIngres, dimpotriva, intalnirea cu timpul personal, smuls timpului depersonalizat, are valoare de Ereignis si se petrece à bout de souffle, cu o sensibilitate existentiala acuta.
Trecutul afectiv, caruia ii sunt rememorate fulguratiile antonioniene de pasiune si incomunicabilitate, asumarea lucida a feminitatii, melancoliile (hraneste bestia/ cu melancolii), vecinatatea inspaimantatoare si fascinanta a golului, autoironia contrapusa tendintelor de explozie emotionala, sarcasmul (iubeste-ti telefonul/ ca pe tine insuti), luciditatea resemnarii (ce intelepciune,/ ce simplitate) incap toate miraculos in notatia austera, cu abia cateva extensii colocviale si mici insertii incantatorii repede reprimate.
Textele acestea marunte (broutilles) transmit o autenticitate lirica, o finete si fragilitate umane pe care poezia noastra hipergenerationista le atinge rareori sau chiar le respinge programatic.
O. NIMIGEAN
