Lectura unui poem de Paul Celan reprezinta o intreprindere dificila, si aceasta deoarece textul celanian se impotriveste nu doar modelului traditional de lirism, ci si celui promovat de ceea ce s-a numit «poezie moderna». in raspar cu discursul liric construit pe formule descriptive si/sau narative, Celan isi dezgoleste propriul discurs poetic de orice intentie comunicativa, explicitabila in limitele logicii printr-o interpretare a unui sens presupus coerent, dar desfide concomitent si lirismul «pur», desprins de subiect, intretinut de entuziasmul exaltat si imbatat de efectele estetice ale jocurilor limbajului. Obscuritatea celaniana ar exprima, din contra, «un continut de adevar» databil istoric si social, inscris, cum observa Theodor W. Adorno, intr-o memorie colectiva resuscitabila prin spunerea individuala a poetului, doar ca adevarul «suferintei, care se sustrage atit experientei, cit si sublimarii», nu se poate exprima in cuvinte, de unde si imposibilitatea de a-l comunica nemijlocit. Poetul a resimtit tot mai mult o reticenta funciara in a «numi» faradelegea in aceleasi coordonate sintactice si semantice in care s-au formulat ordinele si instructiunile spre savirsirea ei, altfel spus in acelasi ductus comunicativ din care s-a hranit si «limba ucigasilor». De aceea si recursul sau la un limbaj construit pe o irealitate de necuprins aflata la marginea realitatii palpabile, precum acea Niemandsrose crescuta din «nimic», din nespus. (Andrei Corbea)
