Cand sa ies din ultimul sat, batea toaca de vecernie si sufletul meu deznadajuit alerga spre altar, ingenunchind in biserica mica de piatra, cersind iertarea si mila cereasca: ”Te rog, Doamne, sprijina-mi pasii si tine departe-n paduri fiarele flamande… Si-ajuta-ma sa-mi duc fiul sub acoperis, dupa cum esti Tu acoperis vietii mele, ca sa-l aduc in lume si sa Ti-l pot inchina Tie!” Ma rugam din toata inima si fara lacrima, prin zapada fara hotare, pe drumul greu ce urca tot mai mult. Un clichet se auzi in urma mea, ca atunci cand preotul savarseste sfintele taine, indaratul usilor impartasesti. Nedumerita, ma uitai inapoi si zarii, de dupa cotitura drumului, coamele a doi cai negri ce-mi taiara rasuflarea, cu capetele inconjurate de aburii ce-i scoteau pe nari si care trageau ca pe o coaja de nuca o sanie cu zurgalai.
