Eram mica si am scris un text despre timp.
Nu mai tin minte nimic din acel text, dar mama a fost atat de impresionata, ca a chemat niste prieteni in vizita si m-a rugat sa-l citesc, cu voce tare, in fata lor. Atunci am stiut ca vreau sa fiu scriitoare.
Timpul a trecut si inca destul de nemilos si nepasator in fata visului meu.
N-am renuntat la a scrie, dar nici nu m-am gandit prea mult la ce ar insemna «sa fiu scriitoare», sa public o carte. A mea.
Pana anul trecut, in noiembrie, pe insula Hydra, cand am inceput sa scriu «ordonat» si cu sens si ideea publicarii unei carti a devenit din ce in ce mai palpabila.
Nepoeme pentru ca nu pot incadra intr-un gen anume scrierile mele.
Nepoeta pentru ca nu stiu cine sunt si de ce.
Noroc cu fotografiile Catalinei Flaminzeanu, cea care m-a insotit pe un drum alunecos catre mine insami si, fara sa constientizeze neaparat, a documentat tot procesul nasterii mele ca scriitoare, adica nepoeta, adica cine, ce, de ce? (Rozana Mihalache)
