Viata de poet a lui Ioan Barb incepe din 1979, cand debuta intr-o antologie a cenaclului Radu Stanca din Calan. Scria cu frenezie si a umplut cateva caiete cu versuri, pe care, pe unele le-a distrus, pe altele le-a pierdut. A tacut o perioada, o alta perioada a facut gazetarie si s-a luptat sa scape de orice forma a metaforei, de orice imagine poetica. Degeaba, versurile ii apareau ca din senin in minte si-n suflet si asteptau sa fie puse pe hartie. A rezistat pana in 1998. Atunci a constatat ca tacerea e ca o flacara si nu poate sa se exprime pe sine decat in poezie. Asa s-a hotarat sa debuteze cu o placheta pe care nu putea s-o intituleze altfel decat Tacerea ca o flacara. Au trecut de atunci 12 ani in care a scris constient ca nu se poate vindeca de poezie. A devenit mai atent la mixajele poetice, mai exigent cu sine si a sarit la alte conotatii si valente poetice. Stapanit de o patima ardenta pentru vers, a reusit sa-l puna intr-o poezie deloc stridenta, dar orgolioasa. Astfel, cu al doilea volum, prin Picatura de infinit, Ioan Barb ajunge sa fie un poet de veritabile carate.
Silviu Guga
