Pagina de roman, garantie a prezentei fictiunii cu legile sale, proza lui Mircea Eliade impune indiscutabil lectura ca aventura intr-un univers in care nu mai conteaza (sau conteaza prea putin) reperele cunoscute, din realitate. in cunoscutul sau volum din 1971, Constiinta critica, Georges Poulet avea in vedere un anumit tip de relatie dintre cititor si universul imaginar: De indata ce inlocuiesc prin cuvintele unei carti proiectia mea asupra realitatii, ma predau, cu picioarele si mainile legate, atotputerniciei min¬ciunii. imi iau ramas bun de la ceea ce este, prefacandu-ma a crede in ceea ce nu este. Ma inconjor de fantasme si de fantome, sunt prada limbajului. Limbajul ma inconjoara cu fictiunea lui asa cum apa acopera un regat inghitit de mare. Nicio sectiune a realitatii nu e la adapost de aceasta ingropaciune universala. Caracteristica literaturii, adica a limbajului in libertate, a limba¬jului dedandu-se neinfranat exercitarii depline a puterii sale, este de a nu respecta nicio realitate obiectiva, niciun lucru tangibil, niciun fapt dove¬dit . in viziunea pouletiana, constiinta cititorului se imprumuta constiintei operei: M-am imprumutat altcuiva, iar acest altcineva gandeste, sufera si actioneaza inauntrul meu . Realitatile operei au nevoie, subliniaza Georges Poulet, de lacasul pe care li-l procur eu; ele depind de constiinta mea . si mai scrie ceva distinsul critic, de care cred ca trebuie sa tinem seama fiindca vizeaza interioritatea operei, sigura care conteaza pentru o lectura autentica: Subiectul care mi se dezvaluie aici prin lectura nu e autorul, fie in ansamblul confuz al experientelor sale externe si interne, fie chiar in totalitatea, mai omogena, a scrierilor sale. Subiectul care guverneaza opera nu poate fi decat in opera.
