Ma cuprinse o stare de blazare, de capitulare. Ma saturasem. Nu-mi era clar carei deviatii a soartei ii datoram prezenta in viata mea a atator persoane care sa-mi doreasca sfarsitul cu asemenea inversunare, dar imi ajunsese. Devenise ridicol. In ultimele sase luni nici cea mai banala activitate nu mai scapase de pericolul unei situatii pe viata si pe moarte. Iesisem linistita la plimbarea noctura ce preceda gasirii unui om cu care sa ma hranesc, zdrang, nimeresc in bezna unei celule sub pamant, pe o insula la naiba-n praznic, cobai pentru Umbre si magnatul Noii Lumi. Ma loveste milostenia si-l eliberez pe Max, ma pricopsesc cu o armata pusa pe ucis. Decid sa-mi inghit oroarea fata de Centrul groazei si insula de cosmar pentru a o revedea pe Maris, bubuie totul si abia scapam cu viata. Ce sa mai vorbim de vizita in Vertica, unde pornirea mea de loialitate s-a finalizat cu o condamnare la moarte fara drept de apel ori recurs, plus imbratisarea fatala a Printului Intunecat. Nici banala plimbare cu motocicleta nu a ramas nepedepsita
