Nu am realizat o dramatizare simpla, chiar simplificatoare, a textului-sursa redactat exclusiv in proza. Pentru ca nu mi-am propus o dramatizare, o translatie scenica a nuvelei eminesciene, o «urcare» a ei din pagina pe scena. Ce mi-am dorit a fost cu totul altceva. Am ajuns, pe o cale biografic si mental-imaginativ intortocheata, la ideea de teatru scris, care mi-a parut ca satisface cel putin doua din exigentele finale pe care un astfel de experiment literar mi le-a impus. Prima se refera la o mutatie genetica (pentru a prelua o sintagma uzuala in stiintele naturii). Proza cred ca poate deveni teatru, indiferent de natura (adica substanta), forma, dimensiunile, mecanismele si finalitatile tipului de proza in cauza. Cea de-a doua conditionare accentueaza decisiv asupra scripturalitatii. Cititorul «vede» si el un spectacol, aidoma celui de pe scena, cu precizarea, insa, ca el «vede» acel «spectacol», oferit de textul dramatic pe care il citeste, dar il «vede» cu «ochii minii», nu cu cei anatomici. In consecinta, teatrul care se pune in miscare in mintea cititorului, nefiind un spectacol real, ramane numai o proiectie mental-imaginativa, o reprezentare imaginara. O astfel de reprezentare imaginara este oferita de textul dramatic scris, altfel, si mai pe scurt spus, de teatrul scris. Autorul
