In iunie 1990, mansarda lui Cioran din rue de l’Odeon s-a transformat pentru trei zile in platou de filmare. Cel care o viata intreaga se marturisise prin scris consimtea acum intaia oara s-o faca in fata camerelor de luat vederi. De aici cele doua filme ale acestui interviu, realizate impreuna cu Gabriel Liiceanu de Constantin Chelba, Exercitii de admiratie, transmis de Televiziunea Romana in 1992, iar apoi filmul disponibil sub forma de caseta video, Apocalipsa dupa Cioran, realizat impreuna cu Sorin Iliesiu. Cartea de fata le cuprinde intr-un fel pe amandoua: ea alatura unui eseu al lui Gabriel Liiceanu, nascut din comentariul ce a insotit interviul, textul integral al convorbirii in care cititorul va regasi un Cioran cand nostalgic, cand vituperant, cand histrionic, cand dezabuzat, un Cioran mai viu ca niciodata parca.
Paris, Cartierul Latin, «intr-una din mansardele pamantului»: istoria otravita a sfarsitului nostru de mileniu s-a petrecut in afara acestui spatiu nespus de modest, dar abia aici, sub acoperisul de pe strada Odéon 21, s-a nascut opera care avea sa devina constiinta nefericirii noastre. Autorul ei, un Nietzsche contemporan trecut pe la scoala moralistilor francezi, a fost pe rand considerat nihilistul veacului, the king of pessimists, scepticul de serviciu al unei lumi in declin. El insusi, la 20 de ani, se recomanda drept «specialist in problema mortii», iar mai tarziu ca «un strain pentru politie» metecul prin excelenta , «pentru Dumnezeu si pentru sine insusi». A cerut sa i se «finanteze insomniile», obligandu-se in schimb sa ne destrame orice iluzie si sa pastreze pentru noi, nealterata, memoria neantului. (Gabriel Liiceanu)
Misiunea mea e sa-i trezesc pe oameni din somnul lor dintotdeauna, stiind totodata ca astfel comit o crima si ca ar fi de-o mie de ori mai bine sa-i las sa doarma mai departe, de vreme ce oricum, cand se trezesc, nu am nimic sa le propun. (Emil Cioran)
