Interventia de fata isi afla originea intr-o exasperare lingvistica, ce s-a transformat, progresiv, intr-o reflectie mai larga asupra rolului si limitelor conceptelor in general, ale functionalitatii modelelor socio-culturale in particular. Sufixele par a-si disputa bruma de noutate semnificanta a notiunilor celor mai vehiculate si, astfel, nu e chip sa mai deschizi o revista sau o carte ce trateaza probleme de civilizatie contemporana, fara sa te ciocnesti de termeni ca postindustrial, postnational, postcomunism, poststrategie pe fondul larg si atoateincapator al postmodernismului, sau ca neoliberalism, neoimperialism, neonazism etc., de parca limba si-ar fi pierdut subit resursele creatoare, sau realitatea ar fi intrat intr-un soi de efervescenta generatoare de continuturi ce depasesc capacitatile denotative obisnuite. Ar mai fi, ce-i drept, si o a treia posibilitate, aceea a unui gen de tranzitie (cu varianta autohtona a incremenirii in tranzitie, sau a cultului perplexitatii pasive) de la ceva relativ bine cunoscut si circumscris catre o nebuloasa sparta, nu-i vorba, de tot felul de constructii logic-anticipative, unele alarmiste, altele, mai rare, cu deschideri optimiste.
