Amaretto, un mixaj de poezie si proza, in care Florentin Sorescu trece cu nonsalanta peste granitele (tot mai contestate!) dintre genuri si specii. Cu destul de rare exceptii, intre textele in versuri si cele in proza, deosebirea tine doar de punerea lor in pagina. Prozele oscileaza intre poem, parabola, pagina confesiva sau imprumuta aerul schitelor realiste, cuvintul e despuiat (cel putin aparent) de toate pretentiile sale conotative, proza si poezia tind sa se converteasca mereu una in cealalta.
Octavian Soviany
Faptul ca volumul de fata este posibil ultimul de poezie pe care am sa il scot e mai degraba o provocare, decat o amenintare, intai pentru ca poetul Florentin Sorescu are o viguroasa disponibilitate pentru proza si teatru, iar apoi pentru ca poezia sa aluneca fara oprelisti si inspre proza, si inspre dramaturgie. Creatia lui graviteaza in jurul aceleia a lui Cristian Popescu, este nouazecista in intelesul cel mai curat al termenului, fara ca prin asta sa inceteze a fi soresciana (florentin-soresciana). Un fragment de poem in proza poate fi edificator pentru tonalitatea generala a volumului: Raiul copiilor nu este la fel ca raiul oamenilor mari, desi se afla in aceeasi cladire din curtea spitalului in care nimeni nu are acces decat atunci cand adoarme. Copiiiajung acolo dusi in brate. Oamenii mari sunt pusi pe niste masute cu roti asemanatoare cu cele din blocul operator. De aceea ei sunt tristi si nu vor sa ajunga in rai.
E multa (auto)biografie careia poetul ii asociaza adeseori colocvialitatea in acest volum dedat la experiente-limita. Volum care isi gaseste inchiderea in chiar deschiderea din Podurile: Cand de fapt chiar tu, cel care scrii,/ esti cel obosit.// si te uiti inapoi/ ca intr-o oglinda./ incercand sa descoperi drumul care duce/ dinspre tine spre tine./ (irecuperabila distanta dintre cel care esti si cel care ai fost).
Ioan Es. Pop
