Toti se trezeau la rasarit si fara sa se uite spre Soare se inchinau in fata tribunalului, fara sa stie sau sa intrebe, apoi se duceau si munceau. Toti faceau cate ceva, la fel de mult, la fel de greu, la fel de bine, in acelasi timp. Inimile le bateau toate o data, exact ca aceea a Judecatorului, caci trupul care nu se alinia, era alungat. Ceasurile bateau o data cu pulsul celui preamarit si cu al tuturor celorlalti, care trebuia sa fie la fel, lasand totul sa se scurga in aceeasi masura impara, in acelasi ritm descompus. Foarte rar cineva vorbea, iar atunci era izgonit, asa ca ticaitul exact al timpului, care trecea pentru toti la fel, se auzea mereu, la fel de tare si exact in fiecare colt ascuns al orasului. Oamenii mureau toti la fel, in aceeasi clipa, dupa tot atata timp, la sfarsitul unui an in care se nasteau tot atatia prunci. Copiii nu aveau parinti. Cresteau toti in tribunal, unde femeile munceau sa-i creasca, toti cu ochii albastri, toti cu parul blond. Si toti taceau, pentru ca si femeile taceau cand ii nasteau, pentru ca si ei taceau cand erau nascuti. Stiau sa zambeasca. Dar le era teama. Nu stiau ce sunt. Nu stiau de ce, cand deveneau femei si barbati, erau impartiti in turme si la randul lor erau impreunati ca sa faca alti copii, jumatate fete, jumatate baieti, care sa se nasca toti in aceeasi zi, toti in acelasi timp si pe toti sa ii cheme Ana si Andrei. (Sanziana Dobrovicescu)
