Ziua in care am invatat sa zbor vol.1

Oskar Kaufmann afla in ziua de Craciun ca ar putea suferi de o boala ce i-ar putea da viata peste cap. Cu toate astea, alege sa-si petreaca sarbatorile cu familia, in Dinkelsbuhl, fiind o traditie tinuta mai mult din obligatie decat din placere. Asa facem cunostinta cu familia Kaufmann, punct central si sursa multora dintre conflictele definitorii ale romanului.Prin membrii ei, putem vedea cum prinde viata o cronica de familie care ajunge sa fie coloana vertebrala a intregii actiuni.
Incercarile lui Oskar de a face fata depresiei care-l macina si acceptarea faptului ca propria familie ar putea fi autorul moral al bolii mintale de care sufera sunt punctele cheie ale romanului.
Cum poate cineva sa lupte cand totul in jurul lui se destrama? Asta e intrebarea care conduce actiunea romanului si al carei raspuns il aflam de la personaje.
Fragment din roman:
„Bajbaind printre membrii familiei mele, m-am retras fara sa mai scot o vorba. As fi putut sa le zic atunci tot ce ma macina, dar nici eu nu stiam sigur ce aveam si ce se intampla cu mine. Doctorul la care fusesem imi spusese ca analizele mele nu erau tocmai bune si, dupa ce imi daduse o trimitere catre un neurolog si un psihiatru, s-a ajuns la concluzia ca as fi bolnav de ceva, dar nici ei nu stiau ce era. Bajbaiau de colo-colo cu tot felul de diagnostice care variau de la: o sa fiti bine, e ceva trecator, la din pacate o sa traiti asa toata viata si e posibil sa fie degenerativ. Ba, chiar unii mi-au zis ca as fi doar stresat, dar eu simteam mai mult de atat. Aveam deja cateva luni bune de cand ma simteam fara speranta si, cand am primit vestea ca as putea sa sufar de ceva ce nici nu cunosteam, am fost coplesit de sentimentul de neajutorare pe care nimic nu putea sa-l stirbeasca. Cu mult inainte sa ma duc la doctor, am simtit ca nu mai eram eu, dar cand s-a intamplat schimbarea n-as putea sa spun cu siguranta. Insa numai eu stiu cate nopti am petrecut cu privirea fixata in tavan, fara sa ma gandesc la nimic. Eram ca o leguma. Seara aia de Craciun nu era o exceptie. M-am dus in dormitorul pe care obisnuiam sa-l impart cu Josef si m-am trantit in vechiul meu pat. Totul era exact asa cum il lasasem, mobilier prafuit, rafturi imbacsite de carti, foi asezate teancuri si zeci de amintiri ramase captive intre peretii aia lipsiti de viata. Cearsafurile albe ale patului au luat repede forma trupului meu, iar eu m-am lasat prada gandurilor care-mi furasera pentru cateva clipe oboseala. O liniste zdrobitoare domnea in incaperea ce fusese candva locul copilariei mele, dar asta ma linistea mai mult decat realizam. Pe cand pleoapele stateau sa-mi cada grele, o singura intrebare imi mai incolti pe buze:
De ce nu au si oamenii aripi? ”