Intr-un Napoli descris cu atata vivacitate si culoare, incat pare sa se auda in fundal muzica lui Pino Daniele, romanul Maine poate am sa raman aduce in prim-plan, pe langa personaje savuroase si complexe, o concretete a cotidianului care il face deseori pe cititor sa creada ca si el e protagonist in aceasta poveste din Cartierele Spaniole. In 2017 a primit Premio Selezione Bancarella.
Luce di Notte (adica „lumina de noapte”, un oximoron onomastic impus de un tata aventurier), o tanara avocata in blugi si mereu calare pe legendara Vespa portocalie, se revolta impotriva tuturor: a unei mame tacute si conservatoare, a iubitului care a parasit-o, a amintirii tatalui plecat de acasa nu se stie de ce, a proprietarului biroului de avocatura unde lucreaza, care crede ca poate tine batranetea departe seducand cat mai multe femei. Isi pune tot mai des problema sa paraseasca orasul Napoli si, asemenea fratelui ei, sa urmeze visul italian de a se stabili in nord. Viata ei insa incepe sa capete alte intelesuri din clipa in care se ivesc trei prietenii mai putin obisnuite: cu un caine de pe strada, cu vecinul sau, un fost om al marii, ajuns intr-un scaun cu rotile, dar mai ales cu un copil de sapte, opt ani, pe care si-l disputa parintii aflati in divort. Dar poate dragostea adevarata sa apara in acest oras din care Luce isi doreste sa evadeze?
Forta principala a scrisului lui Marone, calitatea sa esentiala consta in magistrala alternare a registrelor: in romanul Maine poate am sa raman trece de la o scena amuzanta la una atat de emotionala, ca aproape te rusinezi de stiuatia la care te obliga sa asisti. – Il Mattino
O poveste scrisa cu ironie si sensibilitate, de partea celor aparent slabi. O paraloba care e in acelasi timp un omagiu adus caracterului puternic al unor femei. – La Repubblica
O carte care face sa-ti tresalte inima, minunat de onesta, ingenioasa, trepidanta si dramatica. – Siegener Zeitung
Fragment din cartea „Maine poate am sa raman” de Lorenzo Marone:
” Imi pare bine, zice pe neasteptate statuia si imi intinde mana, je suis Thomas.
Uau, artistul e francez si cand vorbeste pare sa cante! Daca mai stau inca zece minute, tipul ma face praf de-a binelea. Ii strang mana, fara sa reusesc sa scot un sunet, pentru ca imi dau seama doar acum ca are ochii verzi, ca pielea vopsita, si buze de un rosu aprins, care-i pun in evidenta albul stralucitor al dintilor.
Cum te cheama? intreaba.
Luce…
Luce? Ca lumina? Lumire? Ce nume frumos!
Zambesc, chiar daca ar trebui sa plang; iti petreci viata construindu-ti o platosa, milimetru cu milimetru, asa incat sa n-ai probleme atunci cand iesi din casa, si-apoi e suficient sa apara un tinerel francez care, ce sa vezi, face pe artistul de strada sub ferestrele tale, si te sageteaza exact in singurul punct pe care l-ai lasat descoperit.
Le chien est le votre?
Le chien?
Cainele e al tau?
A, da, scuza-ma, sunt inca putin ametita….
Et renfiint?
L’enfint?
Copilul…
Ma intorc si-l vad pe Kevin, care-mi sta agatat de bluza, cu capul varat sub bratul meu.
Nu, nu, ma grabesc sa raspund, e copilul unei prietene…
Poate o spun cu prea mult elan, ca si cum as vrea sa ma eliberez de prezenta lui, si poate Kevin o simte, chiar daca nu spune si nu face nimic, pentru ca ei, copiii, simt tot si isi dau seama de tot, de un cuvant nelalocul lui, de o intonatie gresita, de un gest nesocotit. Retin si pastreaza micul necaz deseori fara ca macar sa-si dea seama, ramanand muti, astfel incat necazul se adauga altora, si, cu timpul, contribuie la formarea unui soi de ghem de dezamagiri pe care adultii il numesc maturitate.
As fi facut pariu ca e ton fils, il est beau, tu es belle!”
