Chemarea lui Cthulhu si alte povestiri

In cele douasprezece povestiri care alcatuiesc volumul lui H.P. Lovecraft, scriitorul american inchipuie omenirea ca pe un avanpost firav al firescului intr-un univers altfel haotic si ostil, ce ascunde o realitate poate prea infricosatoare pentru a fi patrunsa de mintea omului. Personajele isi istorisesc propria alienare si cerceteaza necunoscutul, destramind valul subtire ce le separa viata de teritoriul unor intimplari teribile. Lovecraft trece de la evocarea tragica a singuratatii si izolarii, in Veneticul, prin elemente de grotesc, in Dulaul, la imbinarea genului horror cu SF, in Cel care susotea in intuneric si Chemarea lui Cthulhu. Aceasta din urma, piesa centrala a mitologiei lui Lovecraft, dezvaluie natura gigantului zeu Cthulhu si ritualurile stravechi ce i se inchina, vorbind despre slabiciunea mintii omenesti in fata unei puteri izvorite dintr-o inteligenta nepaminteasca.

Fragment din cartea „Chemarea lui Cthulhu si alte povestiri” de H.P.  Lovecraft:
„Inspre un asemenea edificiu macinat de vreme m-am indreptat intr-o dupa-amiaza de noiembrie a anului 1896, impins de o ploaie torentiala ce-ti strecura frigul in oase, astfel incat orice adapost ii era de preferat. Calatoream de ceva timp printre locuitorii Vaii Miskatonic in cautarea unor date genealogice. Din cauza naturii problematice, inselatoare si indepartate a preumblarilor mele, mi s-a parut mai convenabil sa ma folosesc de o bicicleta, in ciuda toamnei tarzii. Acum ma aflam pe un drum aparent parasit, pe care il alesesem ca fiind cel mai scurt pana la Arkham, caci fusesem surprins de furtuna la mare departare de orice oras si nu gasisem nici un refugiu, in afara de o veche si respingatoare cladire din lemn, care ma privea piezis cu geamlacurile ei incetosate, dintre doi ulmi desfrunziti, la poalele unei coline stancoase. Desi se afla departe de vechiul drum, casa mi-a lasat o impresie dezagreabila inca din primul moment in care am descoperit-o. Cladirile salubre nu se holbeaza la trecatori in felul acela viclean si obsedant, iar in cercetarile mele genealogice am dat peste legende din secolul trecut ce imi indreptateau neincrederea in locuri de acest fel. Cu toate acestea, forta stihiilor era asa de mare, incat am trecut peste orice scrupul si, fara sovaire, m-am indreptat spre cladirea de lemn, inaintand spre usa inchisa ce parea pe cat de sugestiva, pe atat de tainica.”