Aventurile unui tanar naturalist. Expeditiile Zoo Quest
America de Sud este caminul catorva dintre cele mai stranii, mai adorabile si mai terifiante animale ale planetei.
Putine creaturi sunt mai improbabile decat lenesul care-si petrece viata intr-o stare permanenta de miscare cu incetinitorul, muta, atarnat cu capul in jos de crengile arborilor inalti; putine sunt mai bizare decat furnicarul-gigant al savanelor, cu anatomia lui absurd de disproportionata o coada stufoasa ca un stindard mitos si falci alungite intr-un tub curbat si fara dinti.
In 1954, lui David Attenborough, un tanar prezentator de televiziune, i s-a oferit sansa vietii sa calatoreasca prin lume, sa gaseasca pentru Gradina Zoologica din Londra animale rare si greu de prins si sa filmeze expeditia ca parte a unui nou serial documentar BBC, intitulat Zoo Quest.
Cartea de fata este povestea acestor expeditii. El si echipa sa au locuit cu triburile locale, au cautat furnicari-gigant in Guyana, dragoni de Komodo in Indonezia si tatu in Paraguay si s-au luptat cu pesti-canibali, porci spinosi arboricoli agresivi si porci escapisti. La toate acestea s-au adaugat terenurile dificile si vremea imprevizibila, totul pentru a inregistra frumusetea incredibila si biodiversitatea regiunilor vizitate.
Scrisa cu farmecul si cu ironia caracteristice autorului, Aventurile unui tanar naturalist nu este doar povestea unor expeditii remarcabile, ci si a omului care ne-a facut sa ne indragostim de natura si care ne-a invatat cat de important este sa o protejam. Si care face asta si acum.
O carte fabuloasa, incredibil de captivanta. – Daily Telegraph
Fragment din cartea „Aventurile unui tanar naturalist” de Sir David Attenborough:
„Dintre toate animalele din Borneo, cel pe care eram cel mai nerabdator sa-l gasesc era urangutanul. Aceasta primata magnifica, al carei nume tradus din malaeza inseamna omul padurii”, este intalnita numai in Borneo si Sumatra, dar chiar si in aceste teritorii, doar in zone relativ restranse. In nordul Borneo a devenit deja rar si, desi toata lumea pe care am intalnit-o aici, in sudul insulei, sustinea ca animalul este foarte raspandit, foarte putini indivizi pareau sa fi si vazut unul. Am decis sa ne dedicam ultimele zile petrecute pe Mahakam unei cautari intense si sa navigam incet in aval, cu debarcari nu doar in asezarile mai mari, ci si in dreptul fiecarei colibe amarate, pana descopeream pe cineva care vazuse recent urangutani.
Din fericire nu a fost nevoie sa mergem prea departe. In chiar prima zi a calatoriei de intoarcere am oprit langa o baraca mica, ridicata pe un ponton plutitor din lemn de esenta tare si legat de mal. Proprietarul traia din negotul cu ambarcatiunile chinezesti care navigau in amonte spre Samarinda, carora le oferea la schimb cu diverse marfuri pieile de crocodil si ratanul pe care i le aduceau Dyakii. Cativa Dyaki erau prezenti si atunci pe platforma la care am tras. Erau barbati cu un aspect salbatic, goi-pusca daca faceam abstractie de sorturi, avand asupra-le paranguri lungi, in teci de lemn cu ciucuri. Ei ne-au spus ca in ultimele cateva zile familii de urangutani dadeau iama in plantatiile de banani de pe langa casa lor comunala. Era exact genul de stire pe care doream sa-l auzim.
– Cat de departe e satul vostru? a intrebat Daan.
Unul dintre Dyaki ne-a privit critic.
– Doua ora pentru Dyak, patru ora pentru omul alb, a raspuns el.
Am hotarat sa mergem, iar membrii tribului au acceptat sa ne ghideze si sa ne ajute la caratul bagajelor. Am descarcat rapid echipamentul, cateva haine de schimb si putine merinde, toate fiind asezate frumos de Dyaki in cosurile lor de ratan.”
