Orasul de la miezul noptii

Cine ne controleaza somnul ne controleaza si visele. Iar de aici mai e un singur pas sa ne controleze intreaga viata.

Cea mai asteptata carte din 2019 pentru The Verge | Book Riot | Kirkus | BookBub

Ianuarie este o lume muribunda. O parte a planetei este cufundata intr-un intuneric inghetat, in vreme ce, pe partea cealalta, totul e parjolit de o lumina orbitoare. Umanitatea atarna de un fir de ata, imprastiata in doua orase arhaice, construite pe o fasie de apus nesfarsit. Dar viata in orase este la fel de periculoasa ca in deserturile din afara. Intr-o lume in care pana si timpul este controlat de conducatori, iar nivelul de lumina e reglat artificial, sufletele pierdute sunt trimise printre umbre, in salbaticie. O astfel de paria, sacrificata in noapte, dar salvata de timp si de legatura cu o bestie misterioasa, se va ridica din salbaticie ca sa preia intreaga putere, inainte ca planeta sa fie zdrobita de greutatea rasei umane.

E un roman cu si despre «mileniali», oameni tineri, care trebuie sa-si gaseasca drumul printr-o lume nedreapta, corupta si violenta. – The Guardian

O fictiune critica, inteligenta, care testeaza granitele momentului in care ne aflam ca specie, ilustrand printr-o distopie antrenanta esecurile noastre, dar si capacitatea nelimitata de a ne schimba. – Tor

Fragment din volumul „Orasul de la miezul noptii” de Charlie Jane Anders:

„Vantul ma pisca de obraji, ma orbeste si ma forteaza sa vars mai multe lacrimi decat am crezut ca pot varsa vreodata.

Dar un mecanism interior preia controlul, iar eu bajbai in continuare dupa adancituri in care sa-mi proptesc mainile si sa ma imping in sus, metru cu metru. Nu mai sunt constienta de nimic, merg parca in somn, mainile si picioarele mi-au amortit.

Tresar cand ma ridic inca o data si ajung in varf. Sunt pe un platou mic, unde ma pot opri sa trag aer rece in plamani. La vreo zece metri de mine, o frantura de soare loveste un colt de stanca atat de fierbinte, incat iti parleste pielea. Nici macar nu pot privi pata aceea, atat e de incinsa.

In spatele meu se intinde orasul, deja adormit in spatele jaluzelelor groase. Iar dincolo de el, Tanarul Tata – muntele mai scund si mai neted care ne apara de lumina zilei – spinteca orizontul.

Stau in picioare pe platou, gafaind, si incerc sa-mi alung amorteala punandu-mi mainile la subsuoara, unde sunt plina de vanatai. Politistii mormaie amenintator. Abia asteapta sa se intoarca in oras sa-si bea carafa de gin cu lapte, in fata semineului. Ma bruscheaza cu armele, iar eu ma intorc spre partea cealalta a muntelui.

In fata… nimic. Bezna fara margini, un spatiu in care lumina si caldura nu patrund niciodata. Acolo, ghetarii cioplesc in tundra si furtunile spinteca aerul. Furtunile si megafauna omoara fiecare suflet care se aventureaza dincolo de acest munte, daca nu cade victima frigului si dezorientarii inainte.

Politistii inainteaza la unison si ma imbrancesc cu mainile ascunse in manusi, pana cand ma prabusesc cu capul inainte intr-un frig atat de patrunzator, incat am impresia ca mi se va opri inima.

Partea intunecata a Batranei Mame ma izbeste ca un ciomag peste tors si peste picioarele mele impleticite. Incerc sa ma agat de ceva, sa-mi aduc talpile sub mine, dar ma dezechilibrez intruna, pana cand cad brusc de-a lungul unui zid neted, acoperit cu gheata, care imi arde si pielea ramasa pe palme cand incerc sa ma prind de el. Nu vad cat de jos am alunecat sau ce e dedesubt, nici cum as putea evita sa ma fac bucatele lovindu-ma de stanci.

Incerc sa ma imping de suprafata dura cu ambele coate, rasucindu-ma si pipaind incolo si-ncoace. Nimic, doar vantul rece ca gheata. Ma prabusesc pur si simplu in gol.

Aterizez pe un strat de zapada destul de tare ca sa-mi taie rasuflarea si ma inec cu aerul rece. Spatele si coastele imi iau foc de durere si, o clipa, am senzatia ca mi-am rupt ceva. Dar ma fortez sa ma ridic intr-un genunchi, scuturata de spasme, si durerea teribila incepe sa se estompeze.

Nici macar nu vad muntele de pe care am cazut. Degetele mi-au amortit, nu-mi mai simt nici fata, plamanii imi ard, stomacul mi se intoarce pe dos. Vantul suiera si mai nervos, acoperind orice sunet. Cand ma ridic in picioare, un vortex negru imi scutura maruntaiele. N-am stat in bezna nici cateva clipe, ca deja ma doboara.

Lumea spune ca, daca stai prea mult in pustiul asta invizibil, te apuca delirul. Asta, daca supravietuiesti. Dar ma silesc sa-l infrunt. Ma strang in brate si inaintez orbeste in ciuda vantului turbat, prin moara de gheata. Habar n-am in ce directie ma indrept.

Ma ciocnesc de ceva. O blana deasa peste o carapace groasa. Un tentacul ma atinge usor pe obraz si imi dau seama ca stau la cativa centimetri de un crocodil matur.

Clestele lui frontal e suficient de aproape ca sa-mi sfarame capul dintr-o miscare lenta. Un sunet infundat razbate prin vuietele interminabile ale vantului si sunt sigura ca animalul deschide gura larga si rotunda, cu dinti ascutiti, ca sa ma devoreze cu oase cu tot. ”