Tonomatul

Fragment din cartea „Tonomatul” de Andrei Pantu:
„Intr-o noapte bausem mai multe pahare de coniac, si totul se desfasura intr-o ceata tulbure. Nelu Ploiesteanu canta intruna si lumea ii punea bani in acordeon, alti lautari il acompaniau la clarinet si tambal, lumea se ametise, sau cel putin asa voiam eu sa cred, ca toti erau in ton cu propria mea stare de spirit. Chelnerii pusesera lumanari pe mese, insa chiar si asa, totul parea mai intunecat ca de obicei. La un moment dat am vazut cu coada ochiului cum undeva, in stanga mea, mana unui barbat se intinde dupa ceva si trece accidental cu degetul aratator pe deasupra lumanarii, insa nu se retrage, ramane acolo, de parca nu ar fi simtit focul.
Chiar atunci insa au inceput unii sa arunce cu pahare si sticle in bustul lui Lenin, undeva in fata mea si, in mod firesc, privirea mi s-a indreptat intr-acolo. Un individ inalt, masiv, pe care atunci il vedeam pentru prima oara, se enervase din cauza zgomotului de sticla sparta si a cioburiIor, asa ca era cat pe ce sa-i ia la bataie pe cativa actori. Pe unul il trantise pe masa, iar pe altul l-a apucat de guler si l-a izbit de perete, spargand cateva discuri.
Brusc, s-a auzit o detunatura asurzitoare, si am tresarit cu totii. Apoi s-a facut liniste. M-am uitat in directia de unde venise impuscatura. Era Yannis, cu o pusca in mana. Trasese in tavan. Tencuiala si praful cadeau peste tot in jurul lui.
Pusca fumega incet la lumina lumanarilor.
– Iesi! i-a zis el malacului.
Tipul s-a conformat, l-a lasat jos pe actor si, clatinandu-se, a iesit incet din acel restaurant. Ma trezisem complet si, din acel moment, nu mi-am mai comandat nimic de baut.
In noaptea aceea am parcurs pe jos cei doi kilometri dintre Sarpele Rosu si casa, sperand sa ma eliberez macar de o parte din apasarea pe care o simteam. Ma tot intrebam cine era barbatul care isi trecea degetul pe deasupra focului. II banuiam pe Petrovici. Eram convins ca e Petrovici. Eram atat de agitat, incat ma apucase ameteala, si nu era din aceea provocata de alcool, astfel incat mergeam cu pasi obositi, mecanici, ca si cum as fi avansat pe zapada, si nu pe trotuar. Bulevardul Barbu Vacarescu era pustiu la ora aceea, iar sinele tramvaiului luceau in lumina felinarelor. M-am asezat pe pragul din fata cladirii mele, gandindu-ma ce as fi putut face in continuare.
Oricat m-am framantat, n-am reusit sa vin cu nici o solutie; maruntaiele imi ardeau in continuare; fierbinteala mi se plimba prin tot corpul, asa ca m-am ridicat si am mers mai departe pe Barbu Vacarescu. Auzeam ecourile pasilor mei in departare, de fiecare data reverberau din alta directie, undeva inainte, ba din dreapta, ba din stanga. Am ajuns langa Parcul Verdi si m-a cuprins nostalgia. Mi-am adus aminte de vremea in care eram copil si ma plimbam cu parintii prin Parcul Trandafirilor din Brasov; mergeam sa ma dau in leagane, sau pur si simplu umblam pe sub castani pe aleile de asfalt.”