In prima noapte petrecuta in fantasticul ei apartament din San Francisco, Caroline isi da seama ca are acces la
aventurile nocturne ale noului ei vecin. Peretii subtiri ii permit sa auda (noapte dupa noapte) nu doar bocanitul patului in perete, ci si raspunsul extatic oferit de ceea ce pare a fi o parada nesfarsita de femei. Cand bocanitul ameninta sa o rastoarne literalmente din pat, coplesita de frustrare si imbracata intr-o camasuta de noapte roz, Caroline il infrunta pe Simon Parker, vecinul pe care nu l-a vazut niciodata. Tensiunea dintre ei creste, numai ca, in mod cu totul neasteptat pentru eroina, la un moment dat se transforma in prietenie. Dar ce fel de relatie ar putea exista intre cei doi?
Cu un amestec delicios de umor si erotism, Alice Clayton ofera o poveste fierbinte si hilara, pentru care cel mai potrivit rezumat ar fi
exasperare la prima vedere.
Fragment din romanul „Bocanila” de Alice Clayton
„Jillian Sinclair isi conducea firma proprie de design, la care avusesem norocul sa fac practica in ultimul meu an la Berkeley. La cei aproape patruzeci de ani – desi arata de nici treizeci facuse un nume in domeniu inca de la inceputul carierei. Neconventionala, se numarase printre primii designeri care spusesera adio stilului shabby chic si adusesera inapoi imprimeurile neutre si geometrice ale aspectului modern” actual. M-a angajat la sfarsitul stagiului de practica si mi-a furnizat cea mai buna experienta pe care si-o putea dori un tanar designer. Era provocatoare, perspicace si avea un instinct formidabil, plus un ochi ucigator pentru detaliu. Dar partea cea mai buna a faptului ca eram angajata ei? Era amuzanta.
Am coborat din tramvai la statia de langa birou”. Jillian Designs isi avea sediul in Russian Hill, o parte frumoasa a orasului: conace ca din basme, strazi linistite si o panorama superba de la inaltime. Unele dintre casele vechi mari fusesera transformate in spatii comerciale, iar cladirea noastra era una dintre cele mai dragute.
Am inspirat adanc cand am intrat in birou. Jillian isi incuraja designerii sa isi personalizeze spatiile. Era o modalitate de a le arata potentialilor clienti la ce se pot astepta, iar eu imi proiectasem cu multa grija spatiul de lucru. Peretii de un gri inchis erau pusi in valoare de draperiile plusate roz-somon. Masa era intunecata, din abanos, iar scaunul din spatele ei era drapat in matase in tonuri de auriu si sampanie. incaperea emana o distinctie calma – dar avea si o nota jucausa data de colectia mea de reclame vechi, de prin anii ’30-’40, la supa Campbell. Gasisem un teanc la o licitatie, toate decupate din numere vechi ale revistei Life. Le inramasem si ma amuzam si acum ori de cate ori le priveam.
Am petrecut cateva minute aruncand florile din saptamana dinainte si facand un nou aranjament. In fiecare zi de luni ma opream la floraria din apropiere si alegeam flori pentru saptamana in curs. Plantele in sine se schimbau, dar culorile se incadrau, in general, in aceeasi paleta.”
