Flori de ruina

Doi tineri soti se sinucid din motive necunoscute. In ultima lor noapte intalnesc doua femei si doi barbati misteriosi, frecventeaza mai multe cluburi si ajung intr-o casa cu un ascensor rosu. Treizeci de ani mai tarziu, personajul narator din Flori de ruina incearca sa descifreze misterul sinuciderii cuplului, descoperind legaturi ciudate intre persoane pe care le cunoscuse in tinerete si care se pare ca avusesera un rol decisiv in povestea celor doi.             

Scriitura delicata si rafinata a lui Patrick Modiano il poarta pe cititor prin Parisul mereu fascinant, schimbator si surprinzator, pe urmele regasirii trecutului si identitatilor pierdute.

„Modiano este un original pur. A facut din roman un laborator pentru producerea de atmosfera, nu de situatii – unde totul trebuie presupus si nimic nu poate fi dovedit.“

The Guardian

– See more at: http://www.editura-art.ro/carte/flori-de-ruina#sthash.zdl57KvV.dpuf

Doi tineri soti se sinucid din motive necunoscute. In ultima lor noapte intalnesc doua femei si doi barbati misteriosi, frecventeaza mai multe cluburi si ajung intr-o casa cu un ascensor rosu. Treizeci de ani mai tarziu, personajul narator din Flori de ruina incearca sa descifreze misterul sinuciderii cuplului, descoperind legaturi ciudate intre persoane pe care le cunoscuse in tinerete si care se pare ca avusesera un rol decisiv in povestea celor doi.             

Scriitura delicata si rafinata a lui Patrick Modiano il poarta pe cititor prin Parisul mereu fascinant, schimbator si surprinzator, pe urmele regasirii trecutului si identitatilor pierdute.

„Modiano este un original pur. A facut din roman un laborator pentru producerea de atmosfera, nu de situatii – unde totul trebuie presupus si nimic nu poate fi dovedit.“

The Guardian

– See more at: http://www.editura-art.ro/carte/flori-de-ruina#sthash.zdl57KvV.dpuf

Fragment din volumul „Flori de ruina” de Patrick Modiano:

 

„Imi amintesc de peretii salonului placati cu lemn masiv, de feronerie, si inainte de toate de ascensorul capitonat in catifea rosie – nu mai era in functiune – despre care Claude Bernard ne spusese intr-o zi, razand, ca vechiul proprietar il instalase numai pentru a urca in camera lui de la primul etaj. Acest ascensor era singurul indiciu care ramanea din noaptea de aprilie 1933 in care sotii T. esuasera la Perreux impreuna cu alte doua cupluri. Pe urma, ei revenisera in cartierul lor linistit, pe strada Fosses-Saint-Jacques, dar asta nu mai avea de-acum nici o importanta. Era prea tarziu. Soarta lor se pecetluise la Perreux si in casa din l’Ile des Loups.

In acea vreme nu luam prea mult in seama incidentul pe care ziarele se incapatanau sa-l numeasca „orgia tragica”, nici rolul ascensorului de catifea rosie pe care Claude Bernard ni l-a aratat in fundul salonului. L’Ile des Loups si imprejurimile sale nu erau pentru noi decat o periferie oarecare ca atatea altele. Pe drumul pe care-l urmam de la gara pana la cheiul Artois, unde Claude Bernard ne astepta cu barca, ma gandeam ca-n curand vom pleca intr-o calatorie, gratie banilor obtinuti pe volumele Balzac si pe vechea cutie muzicala pe care i le vandusem. In scurta vreme, eu si Jacqueline urma sa fim departe de Marna si de Perreux, la Viena, unde aveam sa implinesc douazeci de ani.”