Deborah

Cu romanul Deborah, Catalin Mihuleac isi continua un proiect literar care are in centru recuperarea memoriei evreilor din Romania. Cartea comprima cateva intervale esentiale din istoria Romaniei – intre 1918 si 2018 –, concentrate in jurul povestilor de viata ale unor evrei din Bucovina, unul dintre fire urmarind chiar viata lui Deborah, nascuta la Campulung si deportata impreuna cu membrii familiei intr-un sat ucrainean de peste Nistru. Prigoana evreilor e vazuta prin ochii lui Deborah, in scene foarte puternice, ca si episoadele care surprind deportarile in Transnistria, intr-un tablou de epoca ce reuneste personaje memorabile.

Exista eroine de roman care intra intre coperte greu, ca intr-un corset. Pe altele, capitolele flutura fara gratie, aidoma hainelor uzate pe o sperietoare din lanul de grau. Nu-i cazul lui Deborah. Deplasandu-se – in pantofi cu talpa de lemn, pe tocuri sau in baston – de la o perioada istorica la alta, in cei aproape o suta de ani ai sai de viata, ea nu este o simpla eroina de roman. Ea este o femeie-roman, ea este un veac de femeie, ea este o istorie vie. Imbolnavitoare si tamaduitoare, brutala ca un sloi si tandra ca un gheizer, umana si inchizitoare, perversa si naiva, bine-venita si regretabila, imprevizibila si descifrabila, montana si oceanica, Deborah face din cititor ceea ce a facut in timpul scrierii romanului din autor – un gigolo de conversatie, un secretar de plictiseala, un sparring partner de polemica, un bursier de insomnii. Suferind cronic de nesomn, Deborah este un personaj la care scriitorul si cititorul viseaza intr-o deplina solidaritate. – Catalin Mihuleac

Fragment din cartea “Deborah” de Catalin Mihuleac:

“Halal deontologie la medici – bucovineni si ei, deportati ei! Isi aruncasera fratii la gunoi, ca pe fiolele golite de medicament. Bine spunea Aburel Leon ca nici un crestin nu te doboara mai bine ca unul de-un neam cu tine. 

Inglobarea in groapa comuna parea sa-i jigneasca pe morti, dar nu era deplasata pretentia la o groapa personala? De unde atata pamant? Romania avea ambitii mari cu Transnistria, nu s-o transforme in cimitir jidovesc regional. Si totusi, asta parea singura realizare a Maresalului, in teritoriul dintre Nistra si Bug.

– Daca suferi in Transnistria, zi merci ca nu suferi la Belzec, Auschwitz sau Mauthausen! o sfatuise doctorul.

Ea nu spunea merci! Belzec, Auschwitz, Mauthausen, Majdanek, Transnistria si cate or mai fi… In tot pomelnicul asta de abatoare, pana sa-ti vina randul la moartea ta, mureai cate un pic din moartea celor de dinainte.

Era cruzimea suprema. Iti raposau sora, bunicii, parintii, celelalte rude si prietenii. Urmai tu, pentru a-i lasa si pe sa moara putin din moartea ta.

Daca la Belzec, Auschwitz sau Mauthausen executia se facea mai brutal dar mai sincer, in Transnistria era de-o rara ipocrizie. Nu se numea „condamnare la moarte”, ci „stramutarea populatiei evreiesti”. Nu se foloseau gloante, ca erau scumpe. Treaba de jos o faceau gandacii foamei, paduchii tifosului si alti preludiatori ai molimelor.

Mai remarease ca-n spatiul vrajmas dintre Nistru si Bug nu se murea simplu. Unii crapau, altii o mierleau, dadeau coltul ori se duceau dracului… Insa cei mai multi se prapadeau ca si cand Transnistria ar fi fost un lighean urias, iar ei niste pastile care-si dizolvau amara efervescenta pana la ultima particula.

Deborah, care, de cand il cunoscuse pe Leon, cauta un sens in toate, ducea moartea bunicilor ca pe o ranita plina cu insomnii de plumb. Cand atipea spre dimineata, vocile bunicilor o scuturau, din fundul gropii comune:

– Deborah, nu te debarasa!”