Librar, o cinzeaca la hartie!

Daca nostalgia pentru o lume care se pierde in dinamica timpului este una fireasca, cu adevarat dramatica este nostalgia unui roman care traieste, de ceva vreme, in America. Dorel Tataru scrie poezie cu sine insusi, desirand pe hartie o poveste care aglutineaza stari si peisaje dintr-o memorie care produce continuu emotii, fiecare poem este un fel de acasa rostit cu responsabilitatea celui care pierde constant si care stie, cu adevarat, ce pierde. In preajma poeziei, spune Dorel Tataru, inima sa devine insetata de sange, ca mai apoi cuvintele sa picure pe hartie viata, viata, viata. Este sansa poetului adevarat de a porni cu aceasta intima profesiune de credinta, o adevarata arta poetica. – Adrian Alui Gheroghe

 

Pentru Dorel Tataru poetul nu face parte dintre „dezertorii din cotidian”, nu se fereste, nu se detaseaza, ci, dimpotriva, se pune impotriva, cu o credinta prometeica, tocmai pentru ca, mai ales azi, „ursitoarele / nu sunt decat niste bieti crupieri”. El infrunta (cu o idee literara inalta despre sine) haosul lumii (prelins chiar pana in sinea sa) si, in virtutea proiectiei de sine, „taie cu poemul / ombilicul unei viitoare paini”. Pentru el moartea este „doar o moasa”, iar femeia (intr-o lirica preponderant erotica) este spatiul care strange toate framantarile vietii, toate zbaterile, dar are si puterea sa curete, sa primeneasca, sa dea o noua sansa. Erotica si un anume simbolism psihanalizabil descriu o poezie discursiva, o poezie ce se vrea vizuala (sunt dese referirile la ochi), poeme care erup, care par a se scrie singure. Acesta este, insa, si motivul care face ca unele poeme sa te piarda sau sa para ermetice. Cu toate acestea, se poate spune fara indoiala ca Dorel Tataru are instinct poetic. L-as sfatui, insa, ca in noua sa viata sa nu se grabeasca si sa se preocupe de o mai buna concentrare si esentializare. Pentru ca poetul poate si, in general, trebuie, sa puna abundentei sale, capastru. – Laurentiu-Ciprian Tudor

Imaginea poeziei din acest volum cu titlu inselator, bahic, se poate recompune din cele mai diferite secvente, senzatii, trimiteri, prin rememorarea elementelor surrealiste, postexpresiniste si postfuturiste din interiorul sau exteriorul poetului, dar si prin analiza ludico-lucida a faptelor de viata din realitatea cotidian-mundana. Volumul de poezie Librar, o cinzeaca la hartie! se remarca prin parodierea mai multor stiluri, specii si scriitori, autorul, Dorel Tataru, ludicizandu-le si ironizandu-le, rezultand astfel o carte surprinzatoare, plina de simboluri si semnificatii multiple, scris cand la persoana a treia, cand la a doua singular si plural, ca sa nu mai vorbim de persoana intai care si predomina, cititorul nefiind sigur deloc ca incipitul poeziilor are un inteles, iar concluzia o cu totul alta abordare ori explicatiune. Cartea lui Dorel Tataru contine o gama larga de idei, cavalcada de imagini, juxtapunere de scene neasteptate, stari si metafore personale, trimiteri si referinte de tot felul, inclusiv la lirica lui Nichita Stanescu, dar si abordarea marilor motive ale poeziei de ieri si dintotdeauna, viata, moartea, singuratatea, iubirea etc., ce confera volumului o aura de insolit, de noutate. – Iulian Catalui