Reactivarea la senectute a prieteniilor din pubertate si adolescenta genereaza un inimaginabil flux de energie psihica. In anumite privinte, efectul este egal cu o renastere, respectiv redobandirea dimensiunilor pierdute ale eului si conturarea unora noi, nebanuite. Cel mai important castig mi se pare confirmarea spontana a identitatii personale, intr-o categorica si luminoasa consecventa a evolutiei de la origini pana in cvasifinalul existentei. Spre batranete, poate si mai devreme, tot timpul ne intrebam daca mai suntem aceiasi care am pornit candva la drum, si de care nici nu prea ne mai aducem bine aminte. Ne controlam sinele prin pipaituri orbesti, ca sa ne convingem ca ne-am pastrat integralitatea, asa cum face cu trupul sau amputat un invalid. In buna masura, sentimentul de nesiguranta in viata vine tocmai din aceasta incertitudine a dainuirii complete, din teama ca nu mai suntem cei din startul cursei, pe care i-am iubit; nostalgia ne face sa suferim ca niste rataciti irecuperabili. Degeaba rasfoim albume cu fotografii sau ne descoasem parintii, pana nu mor, cum eram, ce faceam, caci nu ne recunoastem in aceasta documentatie decat partial, fulgurant, ceea ce ne sporeste si mai mult secreta suferinta. Aproape uitam de inceputuri, nevoiti sa ne rememoram fiintele de la linia intrebuintarii publice active, ceea ce ne da sentimentul stanjenitor si amar ca nu avem un inceput, sau ca am fost taiati de la jumatate ramanand doar cu bustul, si ca faptura aceasta fara picioare se sprijina pe un soclu inert. Neputinta evaluarii personalitatii in contiguitate organica si armonioasa cu varsta de aur, atat de voalata, ne submineaza grav, determinandu-ne sa ne banuim de infidelitate fata de nucleul original, chiar de tradare, sa ne suspectam de involutie, in cel mai bun caz de zigzaguri si sinuozitati penibile. – Dumitru Popescu, Disperarea libertatii
Codul cartii: HFF978-606-46-1599-2-
