Viata salbatica

• Autor distins cu Premiul Pulitzer pentru literatura

Romanul Viata salbatica reda cele cateva zile din toamna anului 1960, in care Joe, un adolescent de saisprezece ani, se confrunta cu slabiciunile parintilor sai, atunci cand tatal ramane fara slujba si pleaca sa se lupte cu incendiul forestier din apropierea granitei cu Canada, iar mama incepe o aventura cu un barbat mai in varsta. Relatarea la persoana intai a lui Joe dezvaluie melancolia si suferinta din ceea ce se intampla, demonstrand abilitatea extraordinara a lui Ford de a reda o multitudine de voci distincte, care compun dinamica complexa a unei familii din Great Falls, Montana. 

Richard Ford s-a nascut in Jackson, Mississippi, in 1944. A publicat sapte romane, trei volume de proza scurta si un volum de memorii, printre care: Cronicarul sportiv (1986, Humanitas Fiction, 2008), Ziua Independentei, (1995, Humanitas Fiction, 2009), Rock Springs (1987, Black Button Books, 2017), Femei cu barbati (1964, Vellant, 2018), A Multitude of Sins (2002), The Lay of the Land (2006), Canada (2012), Let Me Be Frank with You (2014), Intre ei: amintiri despre parintii mei (2017, Black Button Books, 2019). Este primul scriitor care a primit in acelasi an si Premiul Pulitzer si PEN/Faulkner Award for Fiction, pentru romanul Ziua Independentei, in 1995. In 2001 a primit PEN/ Malamud Award pentru excelenta in proza scurta. Traieste in Maine impreuna cu sotia sa, Kristina Ford.

Joe intelege ca parintii lui au slabiciuni si ca inca are nevoie de ei. Intelege ca slabiciunea nu este doar individuala, ci si sociala, ca, pana si intr-un oras in dezvoltare in care oamenii viseaza la oportunitati egale, exista cativa care acumuleaza puterea si foarte multi care nu, si ca acestia din urma sunt la mila primilor. Intelegerea nuantata a conceptului de clasa in America este unul dintre punctele forte inedite ale lui Ford. – Los Angeles Times
 

O scriitura nuantata, cu observatii minutioase… Ar putea capata greutatea unui mit. – The New York Times

Fiecare propozitie scrisa de Ford ilumineaza. Te face sa intelegi cum este viata celor care traiesc cu teama constanta ca le vor fi rapite pana si cele mai mici sperante. – Sunday Times
 

Este diagrama destramarii unui cuplu, redata din perspectiva inocenta, dar deloc naiva a fiului adolescent care, astfel, incepe sa inteleaga nenumaratele variabile ce compun identitatea fiecaruia dintre parinti, dincolo de rolul de parinti. – Black Button
 

Fragment din volumul „Viata salbatica” de Richard Ford:

„Si exista cuvinte, cuvinte importante, pe care nu vrei sa le spui, cuvinte care distrug vieti, cuvinte care incearca sa repare ceva stricat care n-ar trebui sa fie stricat si pe care nimeni nu-l vrea stricat, dar pe care oricum cuvintele nu-l pot repara. Sa-i spun tatei ce vazusem sau spun mamei ca putea avea incredere in mine ca n-aveam sa spun nimic ar fi fost astfel de cuvinte: mai bine sa nu fie niciodata rostite, pentru ca sunt pur si simplu inutile in marea schema a lucrurilor.

M-am intors in camera mea pe intuneric si m-am asezat pe pat. Inca imi simteam inima batand. Mi-era frig, picioarele imi inghetasera pe podea, mainile imi erau reci. Pe fereastra se vedea luna stralucind si m-am gandit ca a doua zi va fi mai frig si ca poate va veni iarna inainte sa avem o toamna adevarata. Si m-am simtit ca un spion, lipsit de orice putere, incapabil sa schimb ceva. Si pentru o clipa mi-am dorit sa fi murit si eu, sa fi murit toti trei. M-am gandit cat de mica parea mama stand in hol, cu trupul in lumina de la baie, m-am gandit ca nu fusese deloc puternica si ca trebuie sa fi simtit si ea asta, trebuie sa fi simtit amandoi acelasi lucru in acea clipa, trebuie sa fi vazut acelasi viitor singuri in camerele noastre, in paturile noastre. Am incercat sa-mi imaginez ca asta ne ajuta, dar n-am reusit. Apoi s-a auzit o masina si, in timp ce se apropia de casa noastra, a claxonat, de doua ori scurt si o data foarte lung. Am sarit din pat sa ma uit pe geam. M-am gandit ca era Warren Miller, nu credeam ca ar putea fi altcineva. Voia sa se intoarca sau voia ca ea sa se intoarca la el, sau voia doar ca ea sa stie ca era acolo, in masina, in intuneric, strabatand Great Falls si gandindu-se la ea cu un fel de panica. Sunetul claxonului s-a schimbat pe masura ce se indeparta si n-am reusit sa vad masina, sa vad daca era Oldsmobile-ul lui Warren Miller sau cineva care nu ne cunostea. I-am vazut doar stopurile si claxonul s-a oprit. M-am intors in pat si am incercat sa ma linistesc. Am ascultat noaptea din casa noastra. Mi s-a parut ca o aud pe mama mergand pe hol in picioarele goale, mi s-a parut ca aud inchizandu-se usa de la camera ei. Dar nu eram sigur. Apoi am adormit.”