Petre Tutea. Sacerdotul fara parohie

Mai mult, mai putin sau deloc inteles, pe Petre Tutea (6 octombrie 1902 – 3 decembrie 1991), acest „Socrate al romanilor”, cum i-au spus unii, sau acest „taran imperial”, cum i-au spus altii, lumea romaneasca postcomunista il mai pastreaza in memorie ca pe legenda vie a anilor 1990-91. Poate ca el si parintele Staniloae – amindoi trecuti prin temnite, in calea lor spre Rai – au fost, aici acasa, ultimii mari interbelici in viata. Dar marele teolog era in primul rind om de condei, nespectaculos in agora, pe cind Petre Tutea a fost prin excelenta un geniu al oralitatii, un om-spectacol, care-i fascina chiar si pe cei care nu intelegeau mai nimic din ce spunea. […] Cartea de fata – cu care autorul isi implineste o datorie de suflet – incearca sa netezeasca, fara lungimi si fara ditirambi, calea unei posteritati mai bune, pe care Petre Tutea, „sacerdotul fara parohie”, o merita cu prisosinta – si care ne obliga pe toti cei care l-am cunoscut. – Razvan Codrescu