Spre taramul ocrotit

Cand doua cupluri tinere se intalnese pentru prima data in timpul Marii Crize, descopera rapid ca au multe lucruri in comun: Charity Lang si Sally Morgan sunt amandoua insarcinate, in vreme ce sotii lor Sid si Larry lucreaza amandoi in cadrul catedrei de engleza a Universitatii din Wisconsin. Ca urmare, imediat intre ei ia nastere o prietenie pe viata, care devine tot mai complexa pe masura ce impartasesc cateva zeci de ani de dragoste, loialitate, vulnerabilitate si conflict.
La distanta de trei decenii, sotii Morgan viziteaza resedinta de vara a prietenflor lor, in Vermont, pentru ceea ce stiu ca va fi ultimul lor weekend cu Charity. In timpul vizitei, Larry rememoreaza toti acesti ani, cartea devenind astfel o reflectie profunda asupra dragostei si prieteniei, o investigare a luptei celor doua cupluri pentru a face fata incercarilor si tragediilor vietii de zi eu zi.
Numit „decanul scriitorilor occidentali”, Wallace Stegner este castigator al Premiului Pulitzer si al National Book Award. Spre tarmul ocrotit a fost finalist la National Book Critics Circle Award, devenind, de-a lungul anilor, unul dintre cele mai importante si mai pretuite romane ameri-cane ale secolului XX.
 

O carte superba… Nimic din aceste vieti nu este pierdut sau irosit, suferinta devine o binecuvantare ce imbogateste protagonistilor, iar viata insasi, o experienta luminoasa. – The New York Times Book Review 

… o drarna umana credibila, ale carei dimensitmi trec dincolo de sfarsitul povetii si rezoneaza in inima cititorului. – Publishers Weekly
 

O poveste magnifica… plina de intelepeciune. The Washington Post Book World 

Alte informatii: sotii Lang aveau doi fii, mezinul, Nick, un bebelus de numai un an; cel mare, in varsta de trei ani, numit George Barnwell, dupa tatal lui Charity, si cunoscut drept Barney. Charity sporovaia vesela despre el. Considera ca baiatul fusese influentat probabil in timpul vietii intrauterine. Fusese zamislist in timpul unei expeditii in Sahara, ba chiar avea exact caracterul unei camile de povara, inclusiv incapatanarea, uitatura nefasta si glasul terifiant.

– Stai un pic, am spus noi. Sahara? Glumesti, poate.
Dar nu glumea. Cand au decis sa se casatoreasca, Sid si-a intrerupt un semestru cursurile postuniversitare. Se casatorisera la Paris, in casa unchiului ei…

– Ah, a exclamat Sally, ce frumos, sa ai rude care locuiesc la Paris!
– Pai, acum nu mai locuiesc acolo, a spus Charity. Roosevelt l-a inlocuit – l-a concediat, cred ca s-ar putea spune.

Roosevelt?! De ce-l concediase? Ce facuse unchiul ei?

Mi s-a parut ca Charity a rosit, iar in situatia data faptul ca rosise mi s-a parut inca o dovada a sensibilitatii si a modestiei manierate specifice persoanelor de felul ei. Tocmai isi daduse seama cum sunase pentru urechile noastre un lucru pe care ea il considera de la sine inteles.

– N-a facut nimic. Adica nimic prin care sa-si fi atras concedierea. A fost doar fiindca se schimbase guvernul. Unchiul meu era ambasador in Franta.

Oh.

– Si pe urma am plecat intr-un lung voiaj de nunta, a adaugat Charity. Spre sud, prin Franta si Spania, am trecut prin Italia, Grecia, Orientul Mijlociu, Ierusalim, Egipt.”