Dezorientala

O tinara lesbiana de origine iraniana, exilata in corpul si dorintele ei inca dinainte sa se exileze din tara si din familia sa devastata de dezradacinare, pariziana Kimia Sadr vrea sa aiba un copil prin inseminare artificiala. Noaptea mixeaza muzica si face aranjamente de sala pentru trupe de rock alternativ. Ziua se duce la Spitalul Cochin pentru proceduri medicale. Oare perspectiva de a deveni mama e cea care o impinge sa deschida usa trecutului sau? Sau latura ei orientala ce iese la iveala odata cu asteptarea si-o determina sa se transforme intr-o Seherezada moderna, care se foloseste de cuvinte pentru a-si alunga teama, rusinea si remuscarile de a se fi instrainat de familie? Astfel se ivesc din negura amintirilor chipurile stramosilor din tinutul indepartat al Mazandaranului si intimplarile ce au modelat destinul familiei, dar si evenimente cruciale din istoria framintata a Iranului: declinul dinastiei Pahlavi, Revolutia iraniana din 1979, venirea la putere a ayatollahului Khomeini.

Ca sa te integrezi intr-o cultura, trebuie mai intii, certific, sa te dez-integrezi, macar partial, dintr-a ta. Sa te desparti, sa te dezagregi, sa te disociezi. Toti cei care le cer imigrantilor sa faca «eforturi de integrare» nu indraznesc sa-i priveasca in fata si sa-i roage sa inceapa prin a face aceste necesare «eforturi de dez-in-tegrare». Le cer sa ajunga in virful muntelui fara sa urce. – Negar Djavadi

Dezorientala lui Negar Djavadi este un debut amuzant si tulburator, care-i tine pe cititori cu sufletul la gura. – Telerama

Pasionant si profund, romanul Dezorientala evoca exilul, identitatea si ereditatea. – Culturebox

Maternitate, sexualitate, suferinta exilului. Un roman de o bogatie tematica impresionanta. – L’Express

Traducere din limba franceza si note de Ada Tanasa

Fragment din volumul „Dezorientala” de Negar Djavadi”

„La opt zile dupa instaurarea starii de asediu in Teheran si in alte unsprezece orase, vineri pe 16 septembrie, la sfarsitul unei dimineti cenusii si calduroase (tin minte ca purtam tricoul albastru cu dungi albe), ma jucam cu mingea impreuna cu ceilalti copii, cand am vazut patru camioane militare oprind in fata intrarii in Mehr. Abia am avut timp sa-mi dau seama ce se intampla, ca zeci de soldati inarmati s-au revarsat in curte. O scena de razboi ca acelea pe care le vazusem in filmele frantuzesti. Soldatii nazisti descinzand dintr-odata in cladirile pariziene. Semanand spaima. Jefuind. Speriata, dau sa fug spre apartamentul nostru, cand un barbat striga din prag „Sunt aici!”, se napusteste inauntru si tranteste usa in urma lui.

Imi sta inima.

In timp ce in jur toata lumea fuge si tipa, raman tintuita locului, paralizata, holbandu-ma la usa noastra, in care un soldat izbeste cu patul kalasnikovului ca s-o sparga.

O mana ma prinde brutal de brat si ma trage. E vecina de la numarul 19. Opun rezistenta, ma zbat. Un vecin ma ia pe sus si o rupe la fuga, fara sa-i pese de loviturile mele. Ne repezim in apartamentul numarul 19 si vecina incuie usa cu cheia. Ma arunc pe jos. Ma tarasc pana la usa de la intrare. Ma agat de clanta si plang.

Mai tarziu, secata de lacrimi, chircita si stoarsa ca o carpa, stau incovrigata langa usa. Bibi mi-a spus ca Dumnezeu ne vede pe toti. Pana la urma o sa ma vada, o sa-i fie mila de mine sl o sa ma ia la el. Nu trebuie decat sa astept. Vecina incearca sa ma faca sa ma ridic. „Nu poti sa ramai acolo”, „frig”, „mancat”. Ca sa ma convinga, ma ridica de jos si imi lipeste ochiul de vizor. „Uite, nu mai poti iesi!” In mijlocul cercului zaresc un soldat postat in fata usii. Izbucnesc intr-un plans cu sughituri. 

Urmarea e o reconstituire stangace a tot ce am auzit despre ziua aia. Logic ar fi, daca vreau sa va descriu cu exactitate ce se petrece in apartamentul nostru, sa deschid cartea mamei si sa va traduc pasajul de acolo care ii e dedicat. Poate ca am s-o fac pentru un alt eveniment, nu pentru asta.

Usa e inchisa. Doua sute optzeci si sapte de oameni s-au inghesuit in cei treizeci si doi de metri patrati. Unii au reusit sa fuga pe fereastra mare a salonului, acum inchisa, printre care foarte curajosul Unchi Numarul 6. Altii sunt intinsi cu fata in jos, cu o pusca atintita spre ceafa. Unii, cu mainile lipite de perete, sunt perchizitionati ca niste infractori. Altii, ca Sara si Saddeq, sunt asezati pe jos, cu bratele incrucisate la spate. Soldatii le tin cate o arma lipita de teasta ca sa-i forteze sa nu ridice capul. In fata lui Darius, asezat inca pe scaunul lui, un ofiter de rang inalt din armata zbiara fraze presarate cu injuraturi. La fiecare dintre ele, Sarei i se strange stomacul de furie. Darius nu reactioneaza in nici un fel. Sara stie ce soarta il asteapta, ar vrea ridice privirea spre el, insa apasarea pustii o impiedica.”