Cartea numerilor

Noul volum al Florinei Ilis este, precum cartea lui Moise, un „recensamint” al unui popor aflat pe drumul prin pustiul adesea ostil al unei istorii potrivnice. Construit pe structura Numerilor – carte despre ascultare si razvratire, despre pocainta si binecuvintare –, romanul este o sinecdoca a destinului Romaniei, ambitionindu-se sa cuprinda cit mai multe evenimente cruciale ale secolului XX si sa sintetizeze o etno-istorie perfect verosimila. Printr-o tehnica insolita, naratorul isi provoaca personajele sa-si depene amintirile pentru a reconstitui un arbore genealogic secular, adinc infipt in pamint, plasmuit din imaginatie, pe ramuri cu nume pe care istoria nu le-a inregistrat, cu destine intersectate, aflate sub semnul iubirii, al bucuriei, al nasterii si al mortii, dar si al tradarii, al minciunii si compromisului. Nonconformista fata de rigorile epicului traditional, puterea de seductie a Cartii numerilor sta in varietatea personajelor si a intimplarilor in care oricine poate identifica profiluri, personalitati si experiente din istoria personala.
Daca, din lipsa de documente scrise, date fiind imprejurarile, voi imagina acolo unde informatiile prea putine nu-mi ajung, cititorul, ingaduitor, ma va ierta, fiindca in cartea numelor, pentru ca numele sa nu se topeasca in uitare, devenind asemeni crucilor innegrite de timp, strimbe si mute, m-am straduit sa iscodesc oamenii si lucrurile, facind din nimic si citeva metafore mai mult si, sporind cu toate cite le-am auzit si le-am crezut, voi face ca si putinul despre neamul meu si despre neamul nostru sa nu se piarda si sa nu fie de paguba celor ce vin. Fara a uita totusi ca nu fac altceva decit literatura, voi apela la cercetare si documente doar cit sa nu omor povestea si, pentru a inainta putin cite putin in trecutul care nu-mi da pace, ma voi lasa in voia placerii de a povesti si ma voi servi de amintirile tuturor, nadajduind sa aflu cit mai mult, toate detaliile, chiar corelatiile nevazute, secrete, care exista intre lucruri si pe care, la o privire prea grabita sau numai obiectiva, nu le observam. – Florina Ilis
Fragment din cartea „Cartea numerilor”, de Florina Ilis
„Pe tata nu l-au arestat totusi din cauza strabunicului. E adevarat ca o astfel de pata la dosar se sterge greu sau deloc. Totusi. Eu Eusebiu, fiul lui Titus Illea – cred ca ceea ce a contribuit cu adevarat la arestarea tatalui meu a fost numai si numai caracterul lui. Avea (are) o fire reactionara. Reactioneaza la orice. Turbulent chiar si fara motiv. Orice ar face, este vesnic in opozitie cu restul. Fiindca are principii, se justifica el in chip orgolios. Imi inchipui ca asa trebuie sa fi fost si ca student. Adica pe vremea cand l-au arestat. Principial si reactionar. In loc sa stea cuminte, sa astepte sa se limpezeasca lucrurile si sa aiba grija de sotia lui, gravida, el s-a ridicat la o sedinta pe facultate si a spus ca nu este de acord cu reverificarea dosarelor studentilor. Era imediat dupa revoltele din Ungaria. Ca nu i se pare principial ca un student, odata declarat admis, sa fie verificat din nou! Aceasta fraza (respectiv cuvantul principial) l-a costat teribil. Dosarul lui a fost reverificat printre primele, dovedindu-se ca mintise la chestionarul cu situatia familiala. Probabil ca, si daca ar fi tacut, soarta lui ar fi fost aceeasi. In inchisoare s-a facut rapid cunoscut ca unul care avea principii. Ba, tu ala cu principii, il strigau gardienii, reclamatiile tale cu conditiile din inchisoare au ajuns la Geneva. Se sterg americanii la cur cu ele! Ha, ha, ha! Vrei sa le vezi?! Ti le-au trimis inapoi, cu stampila de cacat post-restant! De aceea, intr-una din inchisorile prin care a trecut (la Gherla), ca sa-l enerveze (sau sa-l testeze) pe tata, care era (este) un barbat cu principii, il izolau, la subsol, in celula inundata de apa, alaturi de un barbat fara principii. Unul era crestin (tata), celalalt ateu (fost comunist ilegalist), marxist si agitator. Unul era intelectual (tata), celalalt proletar si, in ciuda mult trambitatei stergeri a diferentelor de clasa (tarani, muncitori, intelectuali), antagonismele ieseau la lumina acolo unde nu te asteptai (in inchisoare, de pilda). Toate astea le-am aflat mult mai tarziu, cand, la cincisprezece ani dupa revolutie, tata si-a publicat cartea de memorii din inchisoare. L-au incuiat, scrie tata, si in celula neagra, unde era complet bezna, un loc atat de stramt incat abia putea sa se miste un singur individ, dar el, chiar si aici, dezvolta o discutie filosofica cu Celalalt. Presupun ca imaginara, de vreme ce celula neagra era pentru izolare.”