Manual pentru femei de serviciu aduna cele mai bune pagini ale legendarei scriitoare de proza scurta Lucia Berlin, declarata o senzatie literara si o revelatie a ultimilor ani.
Aceasta autoare extraordinara s-a inspirat pentru multe dintre povestirile ei din propria viata. Unul dintre fiii ei spunea, dupa moartea ei: Mama a scris povesti adevarate, nu neaparat autobiografice, dar pe-aproape. Cele patruzeci si trei de povestiri reunite in acest volum-eveniment stau marturie. Traumele copilului abuzat, experientele greu de imaginat ale unei tinere femei dependende de alcool, efortul de a-si creste si educa cei patru fii, relatia dezastruoasa cu o mama si ea alcoolica, clinicile de dezintoxicare, amorurile esuate, muncile insolite pe care le presteaza sunt toate ecouri ale unei vieti adevarate. Lucia Berlin se dovedeste a fi o maestra a formei si un fin observator al propriei vieti si al vietii in general, iar vivacitatea, umorul, tristetea si forta literara a scriiturii ei fac din ea o voce literara de neuitat.
Geniala si razvratita Lucia Berlin, a carei viata suprarealist de efervescenta o poate eclipsa pe cea a Fridei Kahlo, ar fi trebuit celebrata ca o comoara nationala inca din timpul vietii… Proza ei dura, metalica, deschisa, cu nerv, plina de compasiune este unica si ne poarta prin vartejuri caleidoscopice, fiind totodata amuzanta, tragica, de o gratie neobisnuita. – San Francisco Chronicle
Povestirile Luciei Berlin sunt electrizante, bazaie si trosnesc ca firele sub tensiune cand se ating. – Lydia Davis
Scriitura Luciei Berlin este alerta si adevarata. Autoarea nu e niciodata manierata, falsa, lipsita de onestitate. Stilul ei este direct, amuzant, iertator. Ea insasi a fost o fatalista si i-a placut sa iubeasca. S-a luptat, a exultat, a trait din plin si a murit. Si, slava Domnului, a scris. – Bookforum
Aceasta colectie de proza scurta o consacra pe Berlin ca autoare singulara si remarcabila. – The New Yorker
Fragment din cartea „Manual pentru femei de serviciu” de Lucia Berlin:
„Stai. O sa-ti explic
Toata viata m-am pomenit in genul asta de situatii, ca in dimineata aceea cu psihiatrul. Locuia temporar in cabana din spatele casei mele pana i se termina de renovat casa. Arata foarte bine, de-a dreptul chipes, si, bineinteles, voiam sa fac impresie buna. I-as fi dus briose, dar nu voiam sa par agresiva. Intr-o dimineata, exact cand se crapa de ziua, imi beam cafeaua ca de obicei, admirandu-mi gradina care era minunata atunci, cu mazarichea parfumata, nemtisorii si mararitele in floare. Ma simteam
plina de bucurie
De ce am ezitat s-o spun? Nu vreau sa crezi ca sunt sentimentala, vreau sa fac impresie buna. Oricum, eram fericita si am aruncat o mana de seminte pentru pasari pe terasa si am ramas acolo zambind in timp ce zeci de gugustiuci si sticleti au venit in zbor si au inceput sa ciuguleasca. Apoi, dintr-odata, doua pisici matahaloase au sarit pe terasa si au dat iama in pasari. Penele zburau peste tot si chiar atunci a iesit psihiatrul pe usa. S-a uitat la mine socat si a zis: Ingrozitor!, apoi a facut stanga-mprejur. Dupa dimineata aceea, m-a evitat complet si nu mi s-a parut. Nu aveam cum sa-i explic ca totul se intamplase mult prea repede, ca nu le zambeam pisicilor care sfasiau pasarile. Ca pur si simplu fericirea provocata de mazariche si de sticleti nu avusese timp sa dispara.
De cand ma stiu am facut o prima impresie foarte proasta. Atunci in Montana cand n-am vrut decat sa-i dau jos sosetele lui Kent Shreve ca sa putem umbla desculti si s-a dovedit ca le avea prinse de izmene. Dar de fapt despre scoala Sf. Iosif vreau sa povestesc. Stii, psihiatrii (si te rog sa nu-ti faci o parere gresita, nu ma obsedeaza psihiatrii)
Mi se pare ca psihiatrii se concentreaza prea mult pe scena originara si pe absenta pre-oedipiana a mamei, dar ignora trauma pe care ne-oprovoaca scoala primara si ceilalti copii, care sunt cruzi, fara mila.”
