Fericire

Daca ai fi in razboi, ai ucide – sau te-ai lasa ucis? Iata una dintre intrebarile fundamentale ale unui roman despre iubire si trauma, natura urbana si natura umana.

Attila, gurmand de varsta mijlocie, psihiatru specializat in trauma de razboi. Jean, atleta de ocazie, biolog care cerceteaza obiceiurile vulpilor urbane. O intalnire intamplatoare pe Waterloo Bridge. Dar exista intalniri intamplatoare? Doar probabilitati inalte, ar spune Attila. Sau instincte de supravietuire care pot conduce la un numar fix de scenarii, ar completa Jean. Fericire este povestea a doi oameni de stiinta confruntati cu trecutul, marginalitatea, iubirea si posibilitatea conexiunii. Cei doi sunt insotiti de o armata insufletita de vulpi, coioti, papagali, maturatori de strada, statui vivante si agenti de parcare, locuitori ai Londrei care acum ies la iveala si nu rateaza nicio misiune de salvare – daca nu e vorba despre ei insisi.

Un roman uluitor. – Salman Rushdie

Amintind uneori de stilul lui Michael Ondaatje, Fericire este o meditatie pe marile teme: iubirea si moartea, cruzimea si mila. Dar Forna transforma aceasta materie prima intr-o creatie flamboaianta, cu siguranta si delicatete sublime. – Washington Post

O carte despre haosul glorios, ireductibil al umanitatii, plina de durere, constientizare si bucurie. Nu vrea sa ne faca sa ne simtim bine; vrea sa ne faca sa simtim tot. – Times Literary Supplement

Aminatta Forna s-a nascut in Scotia, a fost crescuta in Sierra Leone si Marea Britanie si si-a petrecut copilaria in Iran, Thailanda si Zambia. Spune intr-un interviu ca, ori de cate ori cineva devine foarte curios in legatura cu identitatea ei, obligand-o sa puna etichete finale, e un semn ca acea persoana nu se simte confortabil in propria piele. Acida si directa atat in scris, cat si ca prezenta publica, Aminatta Forna este autoarea a trei romane: The Hired Man, The Memory of Love (premiat cu Commonwealth Writers’ Prize si nominalizat la Orange Prize for Fiction, 2011) si Ancestor Stones, si a unui volum de memorii, The Devil that Danced on the Water. 

Ilustrator Coperta: Kadna

„Jean alerga indiferent de vreme, pana si ploaia era binevenita. Ploaia alunga pietonii de pe trotuare. Acasa, in Massachusetts, lui Jean ii placea sa alerge distante mari, pe malul raului, pe ploaie, ba chiar si pe zapada. Pe cand avea zece ani, vazuse o femeie, Katherine Switzer, alergand la maratonul din Boston, urmarita pe cel putin o parte din pista de oficiali furiosi. Mama lui Jean tataise. Tatal lui Jean spusese: „Ce Dumnezeu, lasati femeia sa alerge!” Mama lui Jean tataise a doua oara, din cauza blasfemiei. Dupa o jumatate de ora, Jean iesise din casa sa alerge, echipata in pantaloni scurti si tenisi. De atunci, alergase toata viata, de la moda cu bentite si jambiere, pana la cea cu monitoare cardiace si bauturi energizante. Alergase la vreo zece maratoane sau mai multe, alaturi de femei si de barbati, de pui uriasi si cai mascote si, o data, de un barbat gol. Singura data cand se oprise din alergat fusese inainte si dupa nasterea fiului ei. Alergase pe toata durata casniciei. In urma cu patru ani, alergase departe de casnicie.

Astazi, Jean alerga asa cum alergase intotdeauna, singura si in liniste, cu minimum de echipament. Singurul lucru care se schimbase recent fusese ca la Londra purta casti antizgomot, ca sa atenueze vuietul traficului, preferand sa alerge pe fundalul propriului ritm cardiac si al sangelui care ii navalea in urechi. Astazi era o zi buna de alergat. Senina, dar cu aerul intepator. S-a indreptat spre Parcul Burgess, unde s-a intalnit cu oameni care-si plimbau cainii sau impingeau carucioare. In varful copacilor inalti, un stol de ciori infrunta vantul si astepta rabdator. Jean a facut o tura de Myatt’s Fields si s-a intors pe la Camberwell Green, prin Calypso Crescent si Parcul Brunswick. Fara sa-si dea seama, alegea rute care o duceau prin spatii verzi, indiferent care.”