Pe fundalul verii caniculare a anului 1911, la sfarsitul epocii edwardiene, Sala de bal proiecteaza o poveste de iubire pe un taram potrivnic, bantuit de obsesii periculoase si drame tainuite azilul Sharston din Yorkshire, unde o mana de oameni are puterea de a decide cine poarta stigmatul nebuniei si cine indeplineste criteriile normalitatii.
Sala de bal urmareste in primul rand destinul Ellei Fay, o tanara lipsita de protectia si afectiunea familiei, care, in urma unui incident la filatura unde lucreaza in conditii extrem de aspre, e internata in azil. Aici il intalneste pe irlandezul John Mulligan, inregistrat cu diagnosticul de depresiv melancolic, dupa decesul fiicei sale, si aflat sub ingrijirea doctorului Charles Fuller, ale carui idei si experimente precipita deznodamantul dramatic al cartii. Anna Hope reuseste sa dea viata unei realitati istorice putin cunoscute intr-un roman intens si subtil, care nu devine nici o clipa sentimental.
Traducere de Irina Bojin
„A doua zi, cand lumina palida a diminetii patrunse in camaruta, auzi pasi oprindu-se in fata usii. Ella se stradui sa se ridice cat de cat, cu toate ca nu putea sa se miste din locul unde statuse intinsa. Picioarele ii erau intepenite. Abia daca atipise in noaptea aceea.
– Ella Fay? Vino cu noi.
Incerca sa tina minte pe unde mergeau, sa memoreze drumul, ca poata reface: de-a lungul coridorului intunecat de la subsol, prin fata usilor cu gauri, apoi sus pe scari, in lumina verzuie. Apoi pe un alt coridor, cu tavan inalt, sprijinit pe barne. In scurta vreme trecusera de atatea usi, ca le pierdu numarul. Ii era greu sa mearga. Se poticni de cateva ori, dar infirmierele o prinsera inainte sa cada, o trasera in sus, strangand-o tare de brate si ciupind-o. In cele din urma ajunsera in camera unde fusese in prima noapte, doar ca acum sirurile de paturi erau goale. In incapere se aflau doar cateva femei, care frecau podelele, asezate in patru labe. O dusera pe langa ele intr-o camera alaturata, unde vazu patru cazi de baie, dintre care una era plina.
Asezate in spatele ei, infirmierele desfacura legaturile cu degete dibace, dar brutale, ii trasera camasa peste cap si i-o scoasera. Ella se apleca in fata si cazu in genunchi. Bratele ii atarnau grele, neputincioase. Parca nu erau ale ei. Era o senzatie asa de ciudata, incat nu-si putu stapani un tipat.
– Scoate-ti hainele, ii zise infirmiera irlandeza si o trase in sus, in picioare.
– Nu-mi pot misca bratele.
– Hai.
Infirmiera se apleca spre ea si ii desfacu nasturii rochiei cu miscari bruste. Desprinsa de trup, rochia ii cazu in jurul picioarelor, ca o apa. Corsetul si jupa i-au fost trase in sus si scoase peste cap, pantalonii, trasi in jos, si se vazu nevoita sa ramana asa goala, tremurand, simtind cum mirosul acru al trupului ei se raspandeste in aer.
– Hai, intra in cada.
– Hai, intra cu totul. N-ai cum sa te cureti daca stai in picioare.
Ella izbuti sa se lase jos in apa.
– Ai zece minute, zise infirmiera. Si ai grija sa te sapunesti.
Pleca, pacanind din tocuri pe pardoseala. Ella intoarse capul dupa ea. Parca nu incuiase usa, dar pe acolo nu ajungea decat in salon. Iar ferestrele din fata ei erau mari, dar zabrelite.
Se lasa incet, incet in apa calda, miscandu-si degetele umflate ca sa le dezmorteasca si scrasnind din dinti de durere. Putin cate putin se intinse cu totul in cada. Isi privi trupul cu un fel de curiozitate; nu se mai vazuse niciodata asa. Picioarele ii erau pline de noroi, genunchii, dupa ce cazuse, erau acoperiti de taieturi si zgarieturi din care ieseau firicele de sange, ce se dizolvau in apa ca mici norisori rosii. In rest, pielea era alba, aproape albastrie; nu vazuse lumina soarelui, si nici nu trebuia s-o vada. Acolo unde picioarele se uneau cu trupul, parul plutea in apa asemenea unei plante acvatice negre. In partea de sus a bratelor avea vanatai purpurii si maronii. isi pipai obrazul cu degetele, strambandu-se de durere cand atinse carnea umflata.”
Codul cartii: HUM978-606-779-420-5
