Draga cititorule,
Ma numesc Oskar si sunt inventator, astrofizician si fan Beatles. Am noua ani.
Tati a murit la 11 septembrie 2001. Chiriasul bunicii e mut si are palmele tatuate cu DA si NU. In camera lui tati am gasit o cheie pe care am de gand s-o incerc in toate incuietorile din New York. Stiai ca acum sunt mai multi oameni vii pe Pamant decat au fost vreodata? Adica, daca ar vrea cu totii sa-l joace pe Hamlet in acelasi timp, n-ar putea, pentru ca n-ar fi destule cranii! Asta e povestea mea, pe care n-am de gand sa ti-o spun de un googolplex de ori. Ce noroc pe tine ca m-ai intalnit!
Oskar Schell este inventator, francofil, explorator, pacifist, astrofizician amator, bijutier, admirator al lui Stephen Hawking si fan Beatles. Are noua ani. Si o misiune secreta: sa strabata New Yorkul in cautarea incuietorii la care se potriveste o cheie misterioasa, gasita printre lucrurile tatalui sau, victima a atentatului de la 11 septembrie. Din specia inocentilor inspirati care s-au mai facut auziti in literatura de la William Faulkner la Kurt Vonnegut, Oskar filtreaza lumea prin lentilele lui de copil supradotat, poate autist, poate doar dureros de precoce. Are o voce uneori exasperanta, alteori nemaipomenit de duioasa, de cele mai multe ori hipnotica si un umor involuntar de zile mari. Ceilalti doi povestitori, la fel de enigmatici, sunt protagonistii unei iubiri mutilate, puse sub semnul unei alte tragedii a lumii moderne, si astfel ia nastere ruta narativa World Trade Center Dresda Hiroshima, ca o punere in abis a durerii mai multor generatii.
Cu toate ca Jonathan Safran Foer taie in carnea istoriei recente, nici un rand din roman nu reverbereaza apocaliptic, dulceag sau tendentios. La catharsisul emotional pe care il provoaca aceasta carte contribuie si componenta ei vizuala, un alt fel de text, crescut din carnea celui prezent in litere, un alt fel de poveste.
Traducere de Andra Matzal
Fragment din cartea „Extrem de tare si incredibil de aproape”, de Jonathan Safran Foer
„Mama ta si cu mine nu vorbim niciodata despre trecut, asta e o regula. Cand e la baie, eu stau la usa, iar ea nu sta niciodata in spatele meu cand scriu, astea sunt alte doua reguli. Ii deschid usile, dar nu-i ating niciodata spatele cand intra, nu-mi da niciodata voie sa ma uit la ea cand gateste, imi impatureste pantalonii, dar imi lasa camasile pe masa de calcat, nu aprind niciodata lumanari cand e ea-n camera, insa le sting intotdeauna. E o regula sa nu ascultam niciodata muzica trista, o regula timpurie, fiindca melodiile sunt la fel de triste ca cel care le asculta, asa ca nu prea ascultam muzica. Spal in fiecare zi asternuturile ca sa se duca cerneala, nu dormim niciodata de doua ori in acelasi pat, nu ne uitam niciodata, la emisiuni de televiziune despre copii bolnavi, nu ma intreaba niciodata cum mi-am petrecut ziua, intotdeauna mancam pe aceeasi parte a mesei, cu fata la fereastra. Sunt atatea reguli ca uneori nu-mi amintesc ce e si ce nu e regula, daca facem ceva doar de dragul de a face, astazi o parasesc, sa fie asta regula in jurul careia ne-am organizat in tot acest timp sau sunt pe cale, oare, sa incalc regula de baza ? Mai de mult veneam aici cu autobuzul, la fiecare sfarsit de saptamana, ca sa iau ziarele si revistele pe care oamenii le lasau in urma cand se urcau in avion, mama ta citeste, citeste si citeste mereu, vrea engleza, numai engleza, sa fie asta o regula? Veneam tarziu vinerea dupa-amiaza, de obicei ajungeam acasa cu o revista sau doua si poate un ziar, dar ea voia mai multe, mai mult argou, mai multe figuri de stil, tata de mata, ce pisici albastre, alta mancare de peste, obosit varza, voia sa vorbeasca de parca s-ar fi nascut aici, de parca n-ar fi venit din alta parte, asa ca am inceput sa car dupa mine un rucsac, in care indesam cat de multe puteam, pana se greuna, umerii-mi ardeau de atata engleza(…)”
Ma numesc Oskar si sunt inventator, astrofizician si fan Beatles. Am noua ani.
Tati a murit la 11 septembrie 2001. Chiriasul bunicii e mut si are palmele tatuate cu DA si NU. In camera lui tati am gasit o cheie pe care am de gand s-o incerc in toate incuietorile din New York. Stiai ca acum sunt mai multi oameni vii pe Pamant decat au fost vreodata? Adica, daca ar vrea cu totii sa-l joace pe Hamlet in acelasi timp, n-ar putea, pentru ca n-ar fi destule cranii! Asta e povestea mea, pe care n-am de gand sa ti-o spun de un googolplex de ori. Ce noroc pe tine ca m-ai intalnit!
Oskar Schell este inventator, francofil, explorator, pacifist, astrofizician amator, bijutier, admirator al lui Stephen Hawking si fan Beatles. Are noua ani. Si o misiune secreta: sa strabata New Yorkul in cautarea incuietorii la care se potriveste o cheie misterioasa, gasita printre lucrurile tatalui sau, victima a atentatului de la 11 septembrie. Din specia inocentilor inspirati care s-au mai facut auziti in literatura de la William Faulkner la Kurt Vonnegut, Oskar filtreaza lumea prin lentilele lui de copil supradotat, poate autist, poate doar dureros de precoce. Are o voce uneori exasperanta, alteori nemaipomenit de duioasa, de cele mai multe ori hipnotica si un umor involuntar de zile mari. Ceilalti doi povestitori, la fel de enigmatici, sunt protagonistii unei iubiri mutilate, puse sub semnul unei alte tragedii a lumii moderne, si astfel ia nastere ruta narativa World Trade Center Dresda Hiroshima, ca o punere in abis a durerii mai multor generatii.
Cu toate ca Jonathan Safran Foer taie in carnea istoriei recente, nici un rand din roman nu reverbereaza apocaliptic, dulceag sau tendentios. La catharsisul emotional pe care il provoaca aceasta carte contribuie si componenta ei vizuala, un alt fel de text, crescut din carnea celui prezent in litere, un alt fel de poveste.
Traducere de Andra Matzal
Fragment din cartea „Extrem de tare si incredibil de aproape”, de Jonathan Safran Foer
„Mama ta si cu mine nu vorbim niciodata despre trecut, asta e o regula. Cand e la baie, eu stau la usa, iar ea nu sta niciodata in spatele meu cand scriu, astea sunt alte doua reguli. Ii deschid usile, dar nu-i ating niciodata spatele cand intra, nu-mi da niciodata voie sa ma uit la ea cand gateste, imi impatureste pantalonii, dar imi lasa camasile pe masa de calcat, nu aprind niciodata lumanari cand e ea-n camera, insa le sting intotdeauna. E o regula sa nu ascultam niciodata muzica trista, o regula timpurie, fiindca melodiile sunt la fel de triste ca cel care le asculta, asa ca nu prea ascultam muzica. Spal in fiecare zi asternuturile ca sa se duca cerneala, nu dormim niciodata de doua ori in acelasi pat, nu ne uitam niciodata, la emisiuni de televiziune despre copii bolnavi, nu ma intreaba niciodata cum mi-am petrecut ziua, intotdeauna mancam pe aceeasi parte a mesei, cu fata la fereastra. Sunt atatea reguli ca uneori nu-mi amintesc ce e si ce nu e regula, daca facem ceva doar de dragul de a face, astazi o parasesc, sa fie asta regula in jurul careia ne-am organizat in tot acest timp sau sunt pe cale, oare, sa incalc regula de baza ? Mai de mult veneam aici cu autobuzul, la fiecare sfarsit de saptamana, ca sa iau ziarele si revistele pe care oamenii le lasau in urma cand se urcau in avion, mama ta citeste, citeste si citeste mereu, vrea engleza, numai engleza, sa fie asta o regula? Veneam tarziu vinerea dupa-amiaza, de obicei ajungeam acasa cu o revista sau doua si poate un ziar, dar ea voia mai multe, mai mult argou, mai multe figuri de stil, tata de mata, ce pisici albastre, alta mancare de peste, obosit varza, voia sa vorbeasca de parca s-ar fi nascut aici, de parca n-ar fi venit din alta parte, asa ca am inceput sa car dupa mine un rucsac, in care indesam cat de multe puteam, pana se greuna, umerii-mi ardeau de atata engleza(…)”
Codul cartii: HUM978-606-779-412-0
