Catand in urma, istovit, spre omul poliedric

Domnul Dunareanu priveste inapoi catre viata sa si analizeaza, pe rand, orasul in care s-a nascut, cu gradina publica, legatura cu sotia lui Zenaida, calatoriile pe care le-a facut peste tot in lume, si relatia cu efemerul, aceasta din urma cel mai greu de patruns. „Viata a fost un maldar de intamplari. Ce le-a determinat? Succesiunea lor din ce deriva? Ingramadirea de fapte, alcatuind existenta unui om, e expresia unui program? Sau a intamplarii? Totul se produce in virtutea unor determinari intrinseci naturii noastre? In virtutea procesului biologic de crestere si descrestere? Toate etapele de varsta impun ceva. Copilaria: gangaveala, mersul de-a busilea, invatarea limbajului, supunerea vointei parintilor, vointei dascalilor, invatatul citirii si scrierii, tot felul de «stiinte»… La randul lor, adolescenta, tineretea: complexul senzorial, care directioneaza incolo si incoace, revolta impotriva disciplinei, exersarea unei linii fundamentale a mecanismului social, aceea de persoana civica. Cine nu stie ce determinari aduce maturitatea: raspunderile familiale, cresterea copiilor, exercitarea profesiunii, castigarea existentei… Cum a fost generat mormanul de intamplari ce au constituit viata sa? Ca expresie a vointei proprii, a unui tel constient, urmarit cu osardie si severitate? Unde esti tu, cel genuin, in toate acestea? Unde e in ele vointa ta lucida, cu bataie lunga?” – Dumitru Popescu, Catand in urma, istovit, spre omul poliedric