Codul lui Zoran

Daca anii ar putea fugi inapoi, sa inghita zilele, care sa desfasoare orele in minute, despicate in secunde, si daca toate ar putea povesti, s-ar opri acolo, in apartamentul lui de la etajul sapte, unde nevasta-sa trebaluia prin bucatarie, iar aromele de mancare gatita serpuiau pana in camera unde se auzea pe fundal televizorul. Pe covor erau imprastiate piese de lego. Il ajuta pe baiat sa faca un oras. O proiectie a orasului-jungla in care a ratacit dupa aceea pe strazi ani la rand, o premonitie despre orasul-iad care l-a inghitit facandu-l captiv ca intr-o inchisoare. Orasul bolnav, plin de oameni care se tarau, paduchiosi, zdrentuiti, printre oameni grabiti si pasivi. Orasul care nu l-a lasat sa moara cand dormea ca un animal pe gurile aburinde de canal, iarna, dar nici nu l-a iubit cand era lovit in coaste in timp ce dormea prin scara vreunui bloc. Orasul care a asistat la caderea lui pe scara valorilor umane, de la inginer electronist la stadiul de cersetor, lovit, scuipat si alungat. Orasul-balena, in burta careia a gasit adapost, a fost despaduchiat si a dormit la caldura, pe un pat. Orasul din care, daca ar putea, ar fi iesit demult; dar n-a avut destul curaj.
Daca ar vrea sa uite ceva din viata, ar fi atat de multe, incat i-ar trebui vagoane pentru spatiul de arhivare. Vagoane de durere, umilinta, batai, insulte, vagoane de jeg, mizerie si duhoare. Erau prea multe trairi, nu putea fi acela sfarsitul!
Codul lui Zoran este o noua reinventare literara reusita din partea curajoasei autoare a seriei Amantii. De data aceasta avem un roman de actiune, cu accente de thriller, cu detalii construite impecabil – societati secrete, relatii complicate de familie, iubiri pierdute, vina, remuscare, regasire… Orice ar scrie si indiferent care i-ar fi personajele, Corina Ozon nu isi dezamageste cititorii! – Cristina Nemerovschi
Citind-o pe Corina Ozon, uiti sensul cuvantului sfarsit; nu numai ca nici nu stii cand ai ajuns la finalul cartii, urmarind itele intortocheate si captivante din destinele si aventurile personajelor, ci te si trezesti pe negandite ca tu, cititorule, poti avea oricand un nou inceput. Al tau. Acesta este in definitiv rolul artei: de a-ti impregna curajul de a merge mai departe. – Alexandru Voicescu
Coincidente, semne, vorbe nespuse, nopti cu ochii in tavan, bani, compromis, aspiratie, regasire, idila, asteptare, amintiri, telefoane, inselatorie si curaj, logic si ilogic, toate vin impreuna, precum afluentii unui rau, in a pune fundatia unui stil aparte de scriitura.
Este scrisul in patru dimensiuni. – Magdalena Manea
Fragment din roman:
„Si-a amintit ca frizerul i-a spus ca seamana cu Van Gogh si si-a imaginat cum ar fi suras pictorul in viata trista si nebuna pe care o traise. Barbatul in costum negru s-a repliat si l-a privit consternat. Dar i-a raspuns pe un ton amabil:
Ma scuzi, am fost prins de semn, nu credeam ca-l voi mai vedea. Sunt Valerian, cu grad de senior. Ea e Marta, o prietena, a mai spus aratand catre femeie.
— Barbu, a zis, inclinandu-se solemn in fata lor.
— Ma ocup de cei care ii au in grija pe nou veniti, am crezut ca esti unul, pana am vazut semnul. M-am gandit ca esti trimis, un singur om mai avea acest semn, dar a plecat, a mai zis Valerian.
Barbu iar s-a descumpanit, dupa momentul de siguranta. Omul din fata lui vorbea in sarade, crezand ca el stie despre ce e vorba. Parea un film absurd. Arcul interior s-a incordat, gata sa sara. I-a ramas cuvantul „senior” in minte. Ce voia sa spuna acest Valerian? Cine era el de fapt si cu se se ocupa? Parea un fel de organizatie, in care oamenii aveau grade. Cu gandurile amestecate, a intalnit ochi verzi ai Martei, care pareau sa se umezeasca la pomenirea celui plecat, care fusese posesorul semnului secret. Oare sa fi fost sotul locatarei care i-a dat hainele vreun membru intr-o societate secreta? Si deodata totul a incremenit in jurul lui. Oamenii din sala luminata au ramas impietriti, fiecare cu gestul surprins de momentul capturii, unii cu mana ridicata in aer, altii cu paharul la gura, altii in timp ce paseau. Violoncelistii au ramas si ei cu arcusurile lipite de instrumente. Doar femeia in verde era animata, iar rochia ii flutura in ape, ca niste valuri de mare, vara. Marta! Femeia care scrisese biletul de mana semnase M. Barbu simtea ca se sufoca, deci ea era M. Marta. Cea mai frumoasa femeie pe care a vazut-o in viata lui i-a aparut in cale, fara sa o caute cu niciun efort. De aceea i s-au inrosit obrajii cand a citit biletul pe care l-a scapat pe jos, atunci cand a scos invitatia din buzunar. De aceea a lacrimat cand Valerian a spus de cel care a plecat. Oare au fost iubiti si se intalneau la aceste adunari cu aer clandestin? Mintea lui Barbu incepea sa lucreze febril si s-a oprit. Atunci cei din sala au iesit din incremenire si si-au continuat miscarile, a fost totul rodul imaginatiei lui. Creierul pur si simplu i-a ramas blocat cand a descoperit ca misterioasa M. statea la trei pasi departare de el. Atunci s-a gandit ca e momentul sa pluseze, pentru a afla mai multe. Nu-si putea explica, dar se simtea cu mult mai sigur decat atunci cand venise. Nici nu mai dorea sa fuga, ci sa afle cat mai multe.
— Semnul l-am primit de la cineva, nu va pot da detalii, pentru ca e ceva extrem de personal si am promis confidentialitate, a spus el misterios, imprumutand cliseele verbale de la majordomul care-l intampinase la sosire.”