Spionaj

Cartea este o incercare de confruntare cu „dimensiunea absenta”, luand forma unor studii de caz ce implica operatiuni de spionaj – succese sclipitoare, esecuri abjecte si, ca desert, o ciudatenie care sfideaza orice clasificare. Toate acestea, divizate in cateva tipuri majore de operatiuni informationale, variind de la contrainformatii la descifrarea codrilor, impartasesc o trasatura comuna: impactul acestor operatiuni asupra cursului istoriei secolului XX.

In orice colt de lume informatia a ajuns marfa cea mai scumpa. Daca zona-tinta este lumea serviciilor secrete, pretul ei creste exponential, ca de altfel si pericolul infruntat. Intr-o geografie stranie, delimitata de Zidul Berlinului sau de Cortina de Fier si populata de tirani sangvinari sau dictatori cu mana pe butonul rosu, Ernest Volkman omagiaza sobru o specie sinucigasa. Aceasta e compusa din agenti dubli, cartite, pioni otraviti, aventurieri, mercenari sau pur si simplu patrioti a caror meserie e riscul si a caror recompensa se intampla a fi — de cele mai multe ori — un glont in ceafa. Dincolo de profilul lor, cititorul are prilejul sa afle ca operatiunile secrete au contabilizat si chixuri, ca nici macar Mossadul nu e fara fisuri si ca unul dintre spionii ilustri ai Moscovei era custodele-sef al tablourilor Coroanei Britanice.

„Razboiul subteran al CIA 1947-1956. O tragedie in Europa de Est

Era, isi aminteau ei, ca o scena dintr-un cosmar. Puteau sa vada barbati si femei ingramaditi la un loc, aratind jalnic in frigul muscator al iemii, dis-de-dimineata, cu putinele lor bunuri saracacioase indesate in boccele si valize. Soldatii, inarmati cu bite, biciuri si ciini rinjind, ii minau pe oameni, separindu-i in grupuri de aproximativ o suta.

Cind sosea trenul, soldatii ordonau grupurilor sa urce in vagoanele de marfa, impingindu-i si imbrincindu-i ca pe vite, oricine ezita sau rezista era batut pina la inconstienta, apoi era aruncat in vagon. In final, cind vagoanele erau ticsite cu fiinte umane, trenul pleca. Alt tren cu un sir lung de vagoane de marfa tragea la peron, alti oameni erau minati inauntru, iar procesul se repeta. El a continuat ora dupa ora pina cind, la apusul soarelui 80.000 de fiinte umane fusesera expediate la moarte. Avuse loc o atrocitate teribila.

Era 14 ianuarie 1945 si ziua se pierdea in noapte. Grupul de americani, martori la aceasta crima in gara principala din Bucuresti, Romania, incapabili sa o opreasca, simtea o senzatie de greata. Dar ceea ce vazusera in ziua aceea le intarise hotararea: autorilor acelei crime nu trebuia sa li se mai permita niciodata sa aiba o asememenea putere asupra fiintelor umane, in nici o parte a lumii. Iar cei care ordonasera crima trebuiau distrusi.

In ziua urmatoare, Frank Wisner, sef al misiunii OSS la Bucuresti, ai carui agenti asistasera la oroarea din gara, a scris un raport lung catre cartierul general al OSS de la Washington. A redat detaliile scenelor vazute de el si de oamenii lui in dimineata precedenta si a continuat, furnizind o lunga analiza a evenimentelor din Romania in cursul celor citeva luni anterioare. Ele se adunau intr-un fisier sumbru de subversiune, intimidare politica, asasinate, agitatie si represiune — toate comise de Uniunea Sovietica in procesul de comunizare a tarii.

Practic, in ziua aceea a inceput Razboiul Rece intre Uniunea Sovietica si Statele Unite. Raportul lui Wisner a produs o mare neliniste la cartierul general al OSS, o stare care s-a infiltrat rapid in restul guvemului. Pentru multi functionari, raportul confirma cele mai rele temeri ale lor: contrar sperantelor administratiei Roosevelt, alianta din timpul razboiului nu-i moderase pe Stalin si acolitii lui. Asa cum o dovedeau evenimentele din Romania (ulterior si din alte tari ocupate de Armata Rosie), rusii erau decisi sa impuna prin forta comunismul sovietic in Europa de Est. Statele Unite aveau un nou inamic.

Era un inamic, a decis Wisner, nu prea diferit de cel nazist, care se apropia atunci de infringerea finala. Ceea ce se intimplase in acea dimineata de iarna la Bucuresti s-a repetat, sub diverse forme, in toata Europa de Est, cind rusii si-au consolidat controlul. Exact aceleasi trenuri, care ii dusesera pe evreii Europei la abator, erau folosite acum de Uniunea Sovietica pentru a transporta oameni cu sutele de mii spre beciurile de executie ale KGB-ului sau lagarele de munca fortata din Siberia.

Cine erau aceste victime? In esenta, toti cei pe care Stalin ii considera o amenintare, potentiala sau de alta natura, la adresa hegemoniei sovietice. Stalin decisese ca orice roman cu singe german era o amenintare pentru regimul comunist pe care il impunea poporului roman. In consecinta, toti romanii de „origine etnica germana”, intre saptesprezece si patruzeci si cinci de ani, erau adunati si expediati in lagarele de munca silnica din Siberia. Circa 80.000 de oameni, a caror unica crima era ca aveau o bunica sau chiar o ruda indepartata germana, au fost imbrinciti in vagoane de marfa, fara hrana sau apa.”