Amintirea palida a muntilor

Amintirea palida a muntilor este povestea melancolica a lui Etsuko, o japoneza care traieste singura in Anglia, straduindu-se sa exorcizeze un trecut bintuit de cosmarul celui de-al Doilea Razboi Mondial si sa se impace cu sinuciderea fiicei sale mai mari, Keiko. Amintirile ei se concentreaza insa asupra unei legaturi de amicitie din tinerete cu o alta tinara, Sachiko, si cu ciudata ei fiica, Mariko. Povestea centrala este un pretext pentru a prezenta Japonia postbelica, o tara in care valorile traditionale sint negate de tineri, dar noile valori si coduri comportamentale nu sint inca asimilate complet, devenind motiv de confruntari inabusite. Cu rafinament si subtilitate, Ishiguro reuseste sa sugereze acea atmosfera ciudata, de lume neasezata, cu tensiuni si frustrari nemarturisite, prin intermediul unei povesti despre moarte, vinovatie si responsabilitate.

Amintirea palida a muntilor este o carte sensibila, ironica si eliptica, mult mai profunda decit pare la prima vedere. Personajele sint extrem de vii si convingatoare, dar ceea ce ramine in primul rind in memoria cititorului este echilibrul perfect dintre elegie si ironie. – The New York Times Book Review
 

Impletind cu maiestrie trecutul si prezentul, acest roman ne ofera o istorie cutremuratoare, care impresioneaza atit prin ceea ce spune, cit si prin ceea ce ramine nerostit. – The Guardian
 

Ishiguro isi elaboreaza subiectele utilizind o proza bine controlata, care de multe ori sugereaza in loc sa explice sau sa arate direct. Efectul obtinut este unul de mister, o umbra de amenintare. – The Los Angeles Times Book Review
 

„Speriata, mama lui s-a intors de indata. Sachiko si americanca, care nu vazusera incidentul, si-au indrep-tat si ele privirile spre micutul prabusit. Acesta zacea pe o rana si urla. Maica-sa a luat-o la fuga spre el si, ingenunchind, a inceput pipaie piciorul. Baiatul continua sa urle. De cealalta parte a poienitei pasagerii care asteptau telecabina se uitau spre noi. Dupa vreun minut baiatul s-a apropiat suspinand de masa noastra, sprijinit de maica-sa.

– Cataratul in copaci este foarte primejdios, a comentat enervata femeia.

– N-a cazut de sus, am asigurat-o eu. De fapt nici nu se urcase in copac.

– Putea sa-si franga vreun os. Dupa mine, copiii n-ar trebui lasati sa se urce in copaci. E o mare prostie.

– M-a lovit cu piciorul, suspina baiatul. M-a lovit ca sa ma arunce jos din copac. A incercat sa ma ucida.

– Te-a lovit cu piciorul? Fetita te-a lovit?

Am vazut-o pe Sachiko aruncandu-i o privire fiicei sale, care ajunsese iarasi in varful arborelui.

– A incercat sa ma omoare.

– Fetita te-a lovit?

– Fiul dumneavoastra a alunecat, atata tot, am intrerupt-o eu cu repeziciune. Am vazut tot ce s-a intamplat. Practic, a cazut de la o distanta infima.

– M-a lovit. A incercat sa ma omoare.

Femeia s-a intors la randul ei, uitandu-se spre copac.

– A alunecat, atata tot, am repetat eu.

– N-ar trebui sa faci asemenea lucruri prostesti, Akira, l-a certat femeia, suparata. E foarte periculos sa te catari in copaci.

– A incercat sa ma ucida.

– Nu trebuie sa te urci in copaci.

Baiatul continua sa suspine.

In orasele din Japonia proprietarii de restaurante, de ceainarii si magazine par cu totii sa-si doreasca lasarea cat mai grabnica a intunericului cu mult mai mult decat in Anglia. Cu destul timp inainte ca lumina zilei sa paleasca, in ferestre apar felinare si deasupra intrarilor se aprind neoane cu numele firmelor. Naga-saki era deja scaldat in culorile noptii cand am ajuns noi inapoi. Am plecat din Inasa in amurg si am mancat in restaurantul magazinului universal Hamaya. Dupa aceea, in dorinta de a prelungi cat mai mult ziua respectiva, ne-am pomenit plimbandu-ne pe strazi laterale, fara sa ne grabim deloc sa ajungem la statia terminala a tramvaiului. In zilele acelea, din cate imi aduc aminte, era moda ca tinerele cupluri sa se tina de mana in public – un lucru pe care Jiro si cu mine nu l-am facut niciodata – si in plimbarea noastra am vazut multi tineri asa, cautand locuri de distractie. Cum se intampla adesea in serile de vara, cerul se colorase intr-un purpuriu palid.”