Moartea intr-o gaura neagra si alte dileme cosmice

    O colectie de peste patruzeci dintre eseurile preferate ale lui Tyson, Moartea intr-o gaura neagra abordeaza nenumarate subiecte, de la firavele eforturi ale industriei filmului de a crea cerul instelat, pana la ce-ar insemna sa te afli in interiorul unei gauri negre.
    Cel mai cunoscut astrofizician al Americii, Tyson este un profesor innascut, care stie sa explice pe intelesul tuturor teoriile complicate ale astrofizicii si in acelasi timp sa ne transmita fascinatia pe care o are fata de univers.
    „Este absolut obligatoriu sa gasim oameni de stiinta care sa ne poata explica nu doar ceea ce descoperim, ci si modul in care facem acele descoperiri. Neil deGrasse Tyson este unul dintre ei.” – Boston Sunday Globe
    Fragment din volumul „Moartea intr-o gaura neagra si alte dileme cosmice” de Neil deGrasse Tyson:
    “Una dintre problemele cercetarii stiintifice este sa stii cand trebuie sa faci un pas inapoi — si sa stii cat de mare trebuie sa fie acest pas — si cand trebuie sa te apropii. In anumite situatii, aproximatia confera claritate. In altele, duce la simplificare exagerata. Uneori, un set de complicatii scoate in evidenta complexitatea tabloului, dar alteori pur si simplu il aglomereaza. De exemplu, daca vrem sa cunoastem toate proprietatile unui ansamblu de molecule in diferite stari de temperatura si presiune, este irelevant si uneori chiar de-a dreptul inselator sa dam atentie comportamentului individual al moleculelor cu pricina. Asa cum o sa vedem in Partea a treia, o singura particula nu poate avea temperatura, fiindca insusi conceptul de temperatura presupune media miscarii tuturor moleculelor din grup. Dimpotriva, in biochimie nu putem intelege mai nimic daca nu suntem atenti la felul in care o molecula interactioneaza cu alta.
    Asadar, cand are o masuratoare, o observatie sau pur si simplu o harta suficiente detalii?
    In 1967, Benoit B. Mandelbrot, matematician care a lucrat pentru Centrul Thomas J. Watson al IBM din Yorktown Heights, New York, dar si la Universitatea Yale, a pus in revista Science o intrebare: „Cat de lunga este coasta Marii Britanii?” O intrebare simpla, la care ati putea astepta un raspuns la fel. Doar ca raspunsul este mai profund decat si-ar fi putut imagina cineva.
    Exploratorii si cartografii au stabilit de multe secole liniile de coasta. Primele desene ne prezinta niste continente cu margini brute, cu aspect caraghios. Astazi, hartile foarte amanuntite obtinute cu ajutorul satelitilor sunt la ani-lumina distanta cand vine vorba de precizie. Totusi, pentru a incerca un raspuns la intrebarea lui Mandelbrot, nu avem nevoie decat de un atlas al lumii si de un ghem de ata. Suprapunem firul peste perimetrul Marii Britanii, de la Dunnet Head pana la Lizard Point, asigurandu-ne ca am urmat toate curbele, apoi il intindem si il comparam cu scara hartii. Gata! Am masurat coastele insulei.”