Despre inima si alte eseuri

Suntem confiscati de „actualitate”! Adica de „stiri”, „analize” politice, informatii de ultima ora, confruntari de partid si reportaje de front din peisajul institutional al momentului. Toate „fierbinti” si trecatoare. Cartea de fata incearca sa iasa din stransoarea acestor actualitati evanescente (inactuale in fond, de vreme ce se uita in cateva zile), pentru a sonda teritoriul unor aparente „inactualitati”: cele despre care nu prea vorbim, in ciuda relevantei lor universale si a impactului lor constant asupra vietilor noastre. „Inactualitati” care ne macina subliminal, care constituie, de fapt, substanta inevitabila a cautarilor, spaimelor si nedumeririlor noastre. Nu promit ca, la capatul lecturii, cititorul va fi „edificat” asupra problemelor de care m-am ocupat: rostul si istoria inimii, nelinistile si promisiunile batranetii, meteahna prostiei, sensul raului. Dar va regasi, poate, un repertoriu de intrebari acute, cu a caror tesatura nu mai apuca, „ocupat” cum este (cum suntem toti), sa se confrunte. Imi fac iluzia ca paginile acestea vor avea macar efectul unor scurte promenade igienice, in afara hartuielii cotidiene.
Fragment din carte:
„Resimtim, adesea, sentimentele drept ceea ce e mai adanc in noi. Iubirea, afectiunea, bucuria sunt lucruri care se traiesc si se exprima, in primul rand, in spatiul intim al inimii. Inima apare, in acest context, ca un adevarat „concentrat” al persoanei: „a vorbi din inima” inseamna „a vorbi din rarunchii fiintei”. Ceea ce suntem in mod esential este ceea ce inima noastra ne face sa fim. Cu alte cuvinte, inima e expresia suprema a identitatii noastre, e ceea ce e mai adanc si mai specific in noi. Ideea aceasta a aparut de foarte multa vreme in spatiul occidental si, ca reper originar al acestei acceptiuni a inimii, e dat Sfantul Augustin. Cel din Confesiuni. Suntem in secolele IV si V. Cine vorbeste in confesiunile lui Augustin si, in general, intr-o marturisire? Vorbeste fiinta cea mai intima a marturisitorului, adica inima: „Cor meum ubi ego sum quicumque sum”. Inima, partea cea mai dinlauntru, locul in care sunt ceea ce sunt. Asa cum inima, ca sediu al pasiunilor, se asocia, colateral, cu tema sentimentalismelor, inima ca sediu al persoanei declanseaza tema interioritatii si a subiectivitatii. Ideea e ca, pe masura ce mergi mai spre adancul tau, mai spre interior, dai peste ceva care ti-e cu adevarat „propriu”, dai peste eul tau unic, de obicei ascuns sau nemanifest. Asa se naste, pornind de la „interioritate” si „subiectivitate”, tema eului, respectiv tema rupturii intre „eu” si tot ce nu e eu. Cand ajungi la limita interioritatii tale, ajungi intr-un spatiu unde esti singur, singur cu tine insuti. Si tot ce nu e legat direct de tine insuti, tot ce este in afara eului tau iti este mai mult sau mai putin strain. Suntem, prin aceasta experienta, la obarsia rupturii intre subiect si obiect, care este una dintre obsesiile caracteristice ale gandirii omenesti, mai ales in Europa. Tot ce nu e legat de fiinta mea intima imi apare ca ceva distinct, „indepartat”. Subiectivitatea mea, eul meu, ma separa de lume, creeaza o tensiune, un „divort”, intre mine si exterioritatea mea. Pentru ca s-a localizat in inima un spatiu al interioritatii absolute, s-a putut, dintr-odata, opune acesteia o exterioritate absoluta: lumea din afara. ”