Zilele noastre care nu vor mai fi niciodata

In ziua in care se interneaza in sanatoriu pentru a-si depasi tulburarile de anxietate si pentru a se impaca odata pentru totdeauna cu o trauma din trecut, Anei nici nu-i trece prin cap ca se va indragosti fulgerator de un tanar misterios si fascinant, dar cu care nu poate fi impreuna. In timp ce vara se apropie de sfarsit, in decorul uneori idilic, alteori gotic al sanatoriului, Ana se vede prinsa intr-un vartej sofisticat si indraznet, care va deveni si mai tulburator odata cu evenimentul tragic care le schimba tuturor vietile. O scriitoare depresiva cu tendinte de sinucidere, un fotomodel narcisist, o adolescenta bipolara, un pusti rebel si… Ana, care nu-si doreste decat sa se regaseasca. Impreuna sunt Invingatorii.
***
“Stiu ca o sa mai am obsesii. Stiu ca foarte probabil o sa mai am si depresii. Stiu ca anxietatea va fi mereu acolo, gata sa sara in fata oricand si sa incerce sa preia controlul, numai pentru ca e convinsa ca poate. Stiu ca atacurile de panica vor ramane pentru mine ca niste colegi de scoala primara; ne vom mai vizita din cand in cand, sau ne vom intalni pe strada, si ne vom minuna de cat de tare ne-am schimbat cu totii si, in acelasi timp, ceva din noi a ramas la fel si asa va fi pentru totdeauna. Stiu ca ma voi mai simti defecta pana in ultima fibra, si fara vindecare.
Stiu si ca, dincolo de astea, vor mai fi si multe alte sentimente. Stiu ca am sa mai fiu fericita.
Stiu ca am sa ma mai pierd, pentru ca nu se poate altfel. Dar stiu la fel de bine si ca am sa ma regasesc dupa momentele de ratacire. Intreaga si vie, la fel ca intotdeauna.
Iar asta, azi, acum, imi este de ajuns.”

    Fragment din romanul „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodata” de Cristina Nemerovschi:
    “— Ce te doare cel mai mult in momentul asta?, ma intrebase Sin, pe nepregatite.
    Mi-am verificat in minte corpul, din cap pana-n picioare. Emilia ma invatase sa fiu atenta la toate senzatiile mele, sa mi le notez constiincioasa si sa i le povestesc atunci cand ne vedem. Nu ma durea nimic fizic. Am intrat in mintea mea, hotarata sa identific cea mai mare suferinta de acolo. Era haos. Cred ca din cauza serotoninei, care plutea libera si inunda totul, desi inca nu-si facea simtita prezenta in felul cum vedeam lucrurile. Si totusi, in ciuda haosului, am gasit.
    — Ca pierdem totul. Sau, mai ales, ca eu pierd totul. Ca stau aici si imi e frica tot timpul, in loc sa traiesc cu adevarat. Si, daca ma voi face bine intr-o zi si voi vrea sa traiesc, poate ca n-o sa mai gasesc nimic acolo, dincolo de ziduri. Stau si astept prea mult, si poate ca o sa fie prea tarziu. Sau, pur si simplu, o sa uit cum e sa traiesti.
    — Asta e o prostie, comentase Sin, aruncand tigara fumata pana la filtru in iarba uscata deja, care tanjea dupa o ploaie.
    — De ce?, l-am intrebat. E ceea ce simt acum. Mi se pare ca numai eu stau in loc, prinsa ca intr-o plasa de paianjen, iar in jurul meu totul merge ca si pana acum, in ritmul lui. Doar eu mi-am pierdut mersul. Sunt o impleticita in ceata. Iar lucrurile trec, trec si nu se mai intorc. Nici macar nu le pot vedea bine, in timp ce trec pe langa mine. Plasa de paianjen imi sta pe ochi. Totul e real, iar eu nu-s aici.
    — Nu, de asta ziceam ca o prostie. Tu crezi ca e trai e altceva decat e de fapt. Sa traiesti inseamna sa simti, nu sa treci prin intamplari. Poti sa treci prin intamplari, dar sa fii mort. Traiesti atunci cand simti ceva fata de intamplarile tale, nu cand ele ti se intampla propriu-zis. Intamplarile fara mintea noastra sunt nule, lipsite de valoare. Chiar nu inseamna nimic. Si chiar nu le pierzi. Ti le imaginezi. Simti ceva, tocmai gandind ca le pierzi. Gandeste-te ce sunt amintirile. Sunt sentimente, nu?”