Totul pare sa-i surada Iui Edmond Dantes: este pe cale sa fie promovat capitan de corabie si se va casatori cu frumoasa Mercedes. Dar, chiar in ziua nuntii, acuzat de tradare, de stat, este arestat si apoi trimis in sinistra inchisoare a castelului. Atunci cand iese in sprsit de acolo, paisprezece ani mai tarziu, are un singur scop – sa se razbune.
Aflat intr-o calatorie aventuroasa, baronul Franz d’Epinay este invitat la o cina de neuitat, intr-o pestera plina de comori, iar gazda ii este chiar contele de Monte-Cristo, cel care il va salva pe prietenul baronului, Albert de Morcerf, din mainile banditilor italieni. Devenit, in urma acestor intamplari, noua senzatie a inaltei societati italiene, contele se instaleaza apoi la Paris, oras pe care il impresioneaza prin bogatia sa nemaipomenita si undeintalneste cateva vechi cunostinte ale lui Edmond Dantes…
Fragment:
„Contele, dupa cum ne amintim, era deosebit de cumpatat la masa. Albert facu observatia aceasta marturisindu-si teama ca, de la inceputul ei, viata pariziana sa nu-i displaca contelui; prin ceea ce avea ea mai material, dar si mai necesar totodata.
– Dragul meu conte, spuse el, iata-ma cuprins de teama ca s-ar putea ca bucataria din strada Helder sa nu va placa pe cat va placea aceea din piata Spaniei. Ar fi trebuit sa va intreb cam ce ati dori si sa pun sa se gateasca cateva feluri dupa gustul dumneavoastra.
– Daca m-ati cunoaste mai bine, raspunse Monte-Cristo zambind, n-ati mai avea o asemenea grija, aproape umilitoare pentru un calator ca mine care a trait rand pe rand cu maca-roane la Neapole, cu polenta la Milano, cu olla podrida la Valencia, cu pilaf la Constantinopole, cu karrick in India si cu cuiburi de randunele in China. Pentru un cosmopolit ca mine nu exista bucatarie speciala. Mananc de toate si pretutindeni, atat doar ca mananc putin; iar astazi, cand spuneti ca abia ating bucatele, am de fapt o pofta de mancare neobisnuita, caci de ieri-dimineata n-am mancat nimic.
– Cum de ieri-dimineata? se mirara ceilalti. N-ati mancat nimic de douazeci si patru de ore?
– Nu. Am fost silit sa ma abat din drum ca sa iau niste informatii in preajma Nime-ului, asa ca intarziasem putin si n-am mai vrut sa ma opresc.
– si ati mancat in trasura, nu-i asa? intreba Morcerf.
Nu. Am dormit, asa cum dorm de cate ori plictiseala imi rapeste curajul de a ma distra, sau de cate ori mi-e foame, dar nu-mi place sa mananc.
– Oare ii puteti porunci somnului? intreba Morrel.
– Aproape.
– Aveti un leac pentru asta?
– Am un leac fara gres. – Un asemenea leac ne-ar prinde foarte bine noua, africanilor, care n-avem totdeauna ce manca si rareori avem ce bea, spuse Morrel.
– Da, facu Monte-Cristo; din nenorocire insa, leacul acesta cum nu se poate mai bun pentru un om ca mine, care duce o viata neobisnuita, ar fi foarte primejdios de dat unei armate, fiindca n-ai mai trezi-o cand ai avea nevoie de ea.
– N-am putea sa stim si noi ce leac aveti? intreba Debray.
– Cum sa nu, raspunse Monte-Cristo, nu-i nici o taina: e un amestec din cel mai bun opium, pe care l-am adus eu insumi de la Canton, ca sa fiu sigur ca e curat, si din cel mai bun hasis din cate se cultiva in Orient, adica cel cultivat intre Tigru si Eufrat; se pun laolalta, in parti egale, aceste doua ingrediente si se fac astfel un fel de pilule care pot fi inghitite cand ai nevoie. Peste zece minute, le simti efectul. intrebati-l pe domnul baron Franz d’Epinay: mi se pare ca le-a gustat si el o data.
– Da, raspunse Morcerf, parca mi-a spus ceva. si a pastrat o amintire foarte placuta.
– Purtati mereu la dumneavoastra pilulele acestea? intreba. Beauchamp, care, fiind ziarist, era foarte neincrezator.
– Totdeauna, raspunse Monte-Cristo.
– As fi indiscret daca v-as cere sa le vad si eu? continua Beauchamp, nadajduind sa-l infunde astfel pe strain.
– Deloc, domnule. Monte-Cristo scoase din buzunar o bomboniera minunata, scobita intr-un singur smarald si inchisa printr-un capacel de aur care, desfacandu-se, lasa sa se vada o bobita de culoare verde si de marimea unui bob de mazare. Bobita avea un miros acru si patrunzator. in smarald se mai aflau vreo patru sau cinci bucati, dar ar fi incaput si douasprezece.”
Aflat intr-o calatorie aventuroasa, baronul Franz d’Epinay este invitat la o cina de neuitat, intr-o pestera plina de comori, iar gazda ii este chiar contele de Monte-Cristo, cel care il va salva pe prietenul baronului, Albert de Morcerf, din mainile banditilor italieni. Devenit, in urma acestor intamplari, noua senzatie a inaltei societati italiene, contele se instaleaza apoi la Paris, oras pe care il impresioneaza prin bogatia sa nemaipomenita si undeintalneste cateva vechi cunostinte ale lui Edmond Dantes…
Fragment:
„Contele, dupa cum ne amintim, era deosebit de cumpatat la masa. Albert facu observatia aceasta marturisindu-si teama ca, de la inceputul ei, viata pariziana sa nu-i displaca contelui; prin ceea ce avea ea mai material, dar si mai necesar totodata.
– Dragul meu conte, spuse el, iata-ma cuprins de teama ca s-ar putea ca bucataria din strada Helder sa nu va placa pe cat va placea aceea din piata Spaniei. Ar fi trebuit sa va intreb cam ce ati dori si sa pun sa se gateasca cateva feluri dupa gustul dumneavoastra.
– Daca m-ati cunoaste mai bine, raspunse Monte-Cristo zambind, n-ati mai avea o asemenea grija, aproape umilitoare pentru un calator ca mine care a trait rand pe rand cu maca-roane la Neapole, cu polenta la Milano, cu olla podrida la Valencia, cu pilaf la Constantinopole, cu karrick in India si cu cuiburi de randunele in China. Pentru un cosmopolit ca mine nu exista bucatarie speciala. Mananc de toate si pretutindeni, atat doar ca mananc putin; iar astazi, cand spuneti ca abia ating bucatele, am de fapt o pofta de mancare neobisnuita, caci de ieri-dimineata n-am mancat nimic.
– Cum de ieri-dimineata? se mirara ceilalti. N-ati mancat nimic de douazeci si patru de ore?
– Nu. Am fost silit sa ma abat din drum ca sa iau niste informatii in preajma Nime-ului, asa ca intarziasem putin si n-am mai vrut sa ma opresc.
– si ati mancat in trasura, nu-i asa? intreba Morcerf.
Nu. Am dormit, asa cum dorm de cate ori plictiseala imi rapeste curajul de a ma distra, sau de cate ori mi-e foame, dar nu-mi place sa mananc.
– Oare ii puteti porunci somnului? intreba Morrel.
– Aproape.
– Aveti un leac pentru asta?
– Am un leac fara gres. – Un asemenea leac ne-ar prinde foarte bine noua, africanilor, care n-avem totdeauna ce manca si rareori avem ce bea, spuse Morrel.
– Da, facu Monte-Cristo; din nenorocire insa, leacul acesta cum nu se poate mai bun pentru un om ca mine, care duce o viata neobisnuita, ar fi foarte primejdios de dat unei armate, fiindca n-ai mai trezi-o cand ai avea nevoie de ea.
– N-am putea sa stim si noi ce leac aveti? intreba Debray.
– Cum sa nu, raspunse Monte-Cristo, nu-i nici o taina: e un amestec din cel mai bun opium, pe care l-am adus eu insumi de la Canton, ca sa fiu sigur ca e curat, si din cel mai bun hasis din cate se cultiva in Orient, adica cel cultivat intre Tigru si Eufrat; se pun laolalta, in parti egale, aceste doua ingrediente si se fac astfel un fel de pilule care pot fi inghitite cand ai nevoie. Peste zece minute, le simti efectul. intrebati-l pe domnul baron Franz d’Epinay: mi se pare ca le-a gustat si el o data.
– Da, raspunse Morcerf, parca mi-a spus ceva. si a pastrat o amintire foarte placuta.
– Purtati mereu la dumneavoastra pilulele acestea? intreba. Beauchamp, care, fiind ziarist, era foarte neincrezator.
– Totdeauna, raspunse Monte-Cristo.
– As fi indiscret daca v-as cere sa le vad si eu? continua Beauchamp, nadajduind sa-l infunde astfel pe strain.
– Deloc, domnule. Monte-Cristo scoase din buzunar o bomboniera minunata, scobita intr-un singur smarald si inchisa printr-un capacel de aur care, desfacandu-se, lasa sa se vada o bobita de culoare verde si de marimea unui bob de mazare. Bobita avea un miros acru si patrunzator. in smarald se mai aflau vreo patru sau cinci bucati, dar ar fi incaput si douasprezece.”
Codul cartii: LIT978-606-33-0405-7
