Norocul ne calauzeste pasii mai bine decit ne-am putea noi dori, caci ai in fata, prietene Sancho Panza, o priveliste care ne descopera treizeci si mai bine de uriasi, nemasurat de mari, cu care am de gind sa ma lupt si sa le fac la toti de petrecanie, si ce-om lua de la ei drept prada sa ne fie cheag imbogatirii; ca-i batalie dreapta, si inseamna sa-l slujesti pe Dumnezeu daca stingi saminta lor afurisita de pe fata pamintului. Ce uriasi? zise Sancho Panza. Acestia pe care-i vezi», raspunse stapinul sau, «acestia cu brate cit toate zilele, ca sint unii la care masoara cit doua leghe. Ia seama, Luminatia Ta, i-o intoarse Sancho Panza, ca astia care se vad aicea nu-s uriasi, ci mori de vint, iar ceea ce iei dumneata drept brate sint aripile, care, invirtite de vint, misca pietrele morii. Se vede cit de colo, raspunse don Quijote, ca nu prea esti citit cind e vorba de aventuri cavaleresti; sint uriasi, si daca ti-e frica de ei, sterge-o de-aici si pune-te pe rugaciuni, cit timp m-oi inclesta eu cu ei in lupta crincena si defel dreapta”. – Miguel de Cervantes
Don Quijote de la Mancha vol.1 (704 pagini)
Don Quijote de la Mancha vol.2 (720 pagini)
Fragment din cartea „Don Quijote de la Mancha” de Miguel de Cervantes:
„Scoase Sancho din desaga scama si alifia, dar don Quijote, care de-abia atunci isi vazu coiful bucatelit, numai cat nu-si pierdu mintile si, ducand o mana la manerul spadei si, ridicand ochii la cer, rosti:
Don Quijote de la Mancha vol.1 (704 pagini)
Don Quijote de la Mancha vol.2 (720 pagini)
Fragment din cartea „Don Quijote de la Mancha” de Miguel de Cervantes:
„Scoase Sancho din desaga scama si alifia, dar don Quijote, care de-abia atunci isi vazu coiful bucatelit, numai cat nu-si pierdu mintile si, ducand o mana la manerul spadei si, ridicand ochii la cer, rosti:
– Fac juramant celui ce-a zamislit vazutele toate si nevazutele si celor patru sfinte Evanghelii, acolo unde-or fi stand ele scrise de la un cap la altul, sa duc aceeasi viata pe care a dus-o marele marchiz de Mantua cand s-a jurat sa razbune moartea nepotului sau Baldovinos, cu alte cuvinte, nici paine pe fata de masa sa mananc, nici cu sotia mea sa ma desfat, si nici altele sa savarsesc, pe care, cu toate ca nu mi le aduc acuma aminte, le tin drept rostite in clipa de fata, si toate astea pana in clipa in care ma voi putea razbuna pe deplin pe cel care mi-a adus asemenea ocara.
Auzind acestea, Sancho vorbi asa:
– Ia seama, Luminatia Ta, stapane don Quijote, ca daca acel cavaler o fi facut cum i-ai poruncit Maria Ta, si s-o fi dus sa se infatiseze dinaintea stapanei mele Dulcineea din Toboso, si-a facut datoria asa cum se cuvine si nu merita alta pedeapsa daca nu savarseste vreo noua nelegiuire.
– Bine-ai grait, si ai pus degetul pe rana, raspunse don Quijote, asa ca-mi iau inapoi vorba in ceea ce priveste dorinta de-a ma razbuna din nou, dar fac iarasi juramant si-l intaresc o data mai mult, cu hotararea de a-mi duce viata cum am spus, pana in ziua in care voi putea lua cu de-a sila alt coif la fel, si tot atat de bun ca si acesta, de la vreun cavaler. Si sa nu-ti treaca prin gand, Sancho, ca spun asta de florile marului, fiindca eu am pe cine imita in privinta asta, caci intocmai asa s-a intamplat, fara sa schimb o iota, cu coiful lui Mambrino, care l-a costat asa de scump pe Sacripante.”
Codul cartii: POL978-973-46-6064-3
